În gânduri adâncit eram Și în a Mea sine ziceam: „Cum să te pun printre acei Cari se vădesc aleși ai Mei Și să te trec la moștenire, Ca să poți pune stăpânire Pe țara ‘ceea minunată Care-i podoabă nestemată – Podoabă a podoabelor – A tuturor neamurilor? Credeam că Îmi vei spune „Tată!” Și n-ai să te abați, vreodată, Din calea Mea și-al Meu cuvânt.
Toți oamenii pământului Nimic sunt înaintea Lui. El este Cel ce poate face, Mereu, doar după cum Îi place, Cu toată oastea cerului Și oamenii pământului. Nimeni nu poate să se ție În contră la a Lui mânie, Pentru că – iată – nimeni nu-i, Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
„Totuși, copiii cei pe care Neamul lui Israel îi are Mulți au să fie-n largul zării, La fel precum nisipul mării Ce nu poate-a fi măsurat Și-asemenea, nici numărat. Dacă li se zicea, mereu Că „Nu sunteți poporul Meu”, Li se va spune, mai târziu „Fiii lui Dumnezeu Cel viu!”
Voios, în Duh, Iisus mai zise: „O, Tată, Domn al cerului, Precum și al Pământului! Te laud, Tată, ne-ncetat – De-a pururea, fii lăudat! – Că aste lucruri, le-ai ascuns De înțelepți. De nepătruns, Sunt pentru cel ce-i iscusit. Doar pruncilor, le-ai deslușit! Da, astfel ai găsit cu cale, Să faci, în planurile Tale!
Bărbații, din Ninive, vor Ședea lângă acest popor, Pe care au să-l osândească, Căci n-a vrut să se pocăiască, Deși, ei toți s-au pocăit, Când Iona-a propovăduit, Și-acum, aici, e Unul care, E – decât Iona – mult mai mare.”
Și nu doar pentru neamu-acel, Ci pentru toți, urma ca El Să se jertfească, să-i adune Și, într-un trup, apoi a-i pune, Pe toți copiii Domnului, De pe fața pământului.
„Nu Mă mai ține”-a zis Iisus, „Pentru că, încă, nu M-am dus, În cer, la Tatăl. Te grăbește Și pe ai Mei frați, îi vestește, Că am să urc, la Tatăl Meu. La ceruri merg, la Dumnezeu, Cel care e și-al vostru Tată, Și Dumnezeu vi-e, totodată.”
Când Neamurile auziră, Aceste vorbe, preamăriră Cuvântul Domnului, căci El, A dat norodului acel, Prilej de mare bucurie; Iar toți cei rânduiți să vie, La viață, au crezut îndată, Cuvântul spus. Prin țara toată,
Și nu doar ea – vedeți și voi – Suferă-acuma, ci și noi – Aceia cari am dobândit Primele roade ce-au venit Din partea Duhului – când stăm Și, înfierea, așteptăm – Adică o răscumpărare A trupurilor pieritoare.
Întrucât, lumea nu putea, Cu-nțelepciunea ce-o avea – Pe Dumnezeul cerului, În toată-nțelepciunea Lui – Să Îl cunoască, Dumnezeu A hotărât că nu e greu Ca să aducă mântuire, La credincioși, printr-o vestire A nebuniei crucii. Iată,
Tocmai de-aceea, necurmat, Pe Dumnezeu, noi L-am rugat Ca vrednici, El să vă găsească, De-a Lui chemări și să-mplinească, Mereu, cu mari puteri apoi, Orice dorință este-n voi – Din bunătate zămislită – Și-orice lucrare, răsărită, Dintr-o credință-adevărată,
Iar Dumnezeu a întărit-o Prin semne mari, nemaivăzute, Și prin minunile făcute Doar prin puterea Lui cea mare, Și-apoi prin darurile care Sunt ale Duhului Său Sfânt Venit, din ceruri, pe pământ – Daruri pe care le-a-mpărțit, Așa precum El a dorit!
„Acum, și voi ați observat, Ce dragoste ne-a arătat Tatăl, când ne-a îngăduit, Copii ai Săi, de ne-am numit. Și chiar suntem copiii Lui. Suntem copiii Domnului, Chiar dacă lumea nu ne șie. Cum ar putea, altfel, să fie? Că nici pe El – cum am văzut Noi toți – ea nu L-a cunoscut.