9 El mi-a răspuns în acest fel: „Acuma, du-te Daniel! Ascunse și pecetluite, Vor fi cuvintele rostite, Pe care tu le-ai auzit, Până la vremea de sfârșit.
Descoperirea cea cerească – Adică cea dumnezeiască – De-aceea a ajuns apoi, Necunoscută pentru voi. E ca o carte necitită, Pentru că e pecetluită. Dacă vrei să o dai, cumva, Să o citească cineva Și îi vei spune: „Ia, citește!”, El – după ce la ea privește – O să ți-o dea-napoi, de-ndată, Și îți va spune: „Nu pot! Iată, Cartea nu poate fi citită, Pentru că e pecetluită!”;
Acuma vin – cum ai văzut – Ca să îți fac de cunoscut, Cu-al tău popor, ce o să fie, În vremile ce au să vie. Căci tu – să știi – vedenia Pe care ți-o voi arăta, Voiește ca să îți arate Acele vremi îndepărtate.”
Însă, la vremea de sfârșit, Cel care este împărat În miazăzi încoronat, Se va împunge-apoi, cu el. În urmă, împăratul cel Care se află așezat În miazănoapte-nscăunat, Ca o furtună o să vie, Asupra lui. El o să fie, De cai și care, întărit Ș, de corăbii însoțit. Va merge-asupra țării lui, Precum apele râului Ce se vor revărsa din matcă Și-n jurul lor, totul, îneacă.
Tu, Daniele, ia aminte Și-ascunde-apoi, aste cuvinte! Pecetluiește cartea-ndată, Până la vremea arătată Că este timpul de sfârșit. Atuncea, o vor fi citit Mulți oameni, iar a lor știință – Și-asemeni a lor cunoștință – În ăst fel o să se vădească Precum că au ca să sporească.”
De-asemeni – e adevărată Vedenia ce ți s-a dat, Când zilele s-au numărat, De care, știre, voi aveți, Că vor fi seri și dimineți. Dar acest vis, să te grăbești, Acuma să-l pecetluiești, Pentru că vremi îndepărtate, Prin el, fuseseră-arătate.”
Eu eram gata, pregătit, Ca, pe condei, mâna a pune, Să pot să scriu, tot ce vor spune. Atunci, un glas venit de sus – Din ceruri – în ăst fel, mi-a spus: „Nu scrie, ce ai auzit! Pecetluiește ce-au rostit Acuma, tunetele-acele, Cari, șapte-n număr, au fost ele!”