8 Dar cel care a fost chemat Drept Daniel, a cugetat Că nu voiește-a se spurca Și nu e bine a mânca El, din alesele bucate Cari de-mpărat îi erau date. El n-a voit, de-asemenea, Din vinu-mpărătesc să bea. De-aceea, pe acela care Fusese pus drept cel mai mare Peste cei cari sunt slujitori Cu rang de fameni-dregători, El l-a rugat să îl scutească Și astfel să nu îl silească În nici un fel, de a mânca, Făcându-l de a se spurca.
8 Daniel însă s-a hotărât în inima lui să nu se întineze cu hrana împăratului și cu vinul pentru băutura lui, și l-a rugat pe căpetenia demnitarilor să nu-l oblige să se întineze.
8 Dar Daniel a decis să nu se compromită, refuzând să mănânce din hrana regelui și să bea din vinul de la masa lui. Astfel, el l-a rugat pe comandantul eunucilor să nu îl oblige „să se murdărească”.
8 Daniél și-a pus la inimă să nu se întineze din porția de hrană a regelui și din vinul pe care îl bea el și a cerut de la căpetenia eunucilor să poată să nu se întineze.
8 Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul și a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.
8 Dar Daniel și‐a pus în inimă să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care‐l bea el și a cerut de la mai marele famenilor să nu se spurce.
Tocmai de-aceea, eu doresc, O casă să Îi construiesc Numelui Domnului, căci El – Lui David – i-a vorbit astfel: „Află că Eu am să-l veghez Pe fiul tău și-am să-l așez Pe al tău scaun de domnie. Când împărat are să fie, O casă, o să-Mi construiască. El are să o isprăvească Și-atunci, în ea, voi merge Eu, Ca să-Mi așez Numele Meu.”
Să nu-mi lași inima cuprinsă De lucruri rele și împinsă La faptele nelegiuite, De oamenii cei răi iubite! Cu cei cari rele făptuiesc, Nu mă lăsa să mă-nsoțesc, Să nu ajung apoi să vreau Ca la al lor ospăț să stau!
Chiar împăratul – negreșit – Acestora le-a dăruit – Zilnic – o parte din bucate, Care la masa lui sunt date, Și vin din vinul ce îl bea, Căci împăratul își dorea, Timp de trei ani ca să îi crească Și-apoi tinerii să-l slujească.
Au băut vin și-au lăudat Idolii care s-au turnat Din aur, fier, argint și-aramă. Au lăudat – de bună seamă – Și dumnezei-nchipuiți, În piatră sau în lemn, ciopliți.
Eu cred că-i bine a le scrie, Despre ce trebuie să știe, Și-anume, ca să se ferească De pângărirea idolească, De-ale curviilor păcate, De sânge, vite sugrumate.
Atuncea când cineva are Să ia o hotărâre tare – Și nu se simte nevoit, Căci este slobod, negreșit, Să facă după cum va vrea, Și-n inimă, o să își ia O hotărâre, bunăoară – De a-și păstra fata, fecioară, Poate să fie-ncredințat Că-i bine cum a procedat.
Deci, fiecare, vreau să dea, Atâta doar, cât va putea – Cât va fi voia omului, Și-l va lăsa inima lui. Nimeni dar, din prinosul său, Să nu dea, cu păreri de rău, Sau pentru că este silit; Căci „e, de Dumnezeu, iubit, Numai acela care știe, Să dăruie, cu bucurie.”