Amos 2:9 - Biblia în versuri 20149 Și totuși, Eu am nimicit Poporul Amoriților Care ședea în calea lor, Ai cărui oameni se vădeau Că precum cedri-nalți erau, Iar în putere fost-au tari, Asemenea unor stejari. Iată că Eu le-am nimicit Roadele ce le-au dobândit, Din vârf și pân’ la rădăcină, Distrugerea fiind deplină. Onani mutuwoMabaibulo enansoNoua Traducere Românească9 Eu i-am nimicit pe amoriți dinaintea lor, care erau cât cedrii de înalți și puternici ca stejarii. Deasupra, le-am nimicit roadele, iar dedesubt – rădăcinile. Onani mutuwoBiblia în Versiune Actualizată 20189 Eu i-am distrus pe amoriți care fuseseră acolo înaintea lor, deși erau înalți ca cedrii și aveau forță ca stejarii. Le-am distrus fructele care erau deasupra (pământului) și rădăcinile care erau sub el. Onani mutuwoVersiunea Biblia Romano-Catolică 20209 Și eu i-am nimicit înaintea lor pe amoréi, a căror înălțime era ca înălțimea cedrilor și a căror forță era ca a stejarilor; le-am nimicit rodul lor de deasupra și rădăcinile lor de dedesubt. Onani mutuwoBiblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu9 Și totuși Eu am nimicit dinaintea lor pe amoriți, care erau cât cedrii de înalți și tari ca stejarii; le-am nimicit roadele din vârf până în rădăcini. Onani mutuwoTraducere Literală Cornilescu 19319 Totuși eu am nimicit pe amorit dinaintea lor, a cărui înălțime era ca înălțimea codrilor și el tare ca stejarii; totuși am nimicit rodul lui pe deasupra și rădăcinile lui de dedesubt. Onani mutuwo |
M-am pogorât să-l izbăvesc! Iată că vreau să-l slobozesc Acuma, pe acest popor, Din mâna Egiptenilor. Îl scot dar, din Egipt, afară, Și am să-l duc în altă țară, Mai bună, cu pământ întins, În țara pe-al cărei cuprins, Lapte și miere se găsesc. Cei care-acum o locuiesc, Sunt Canaaniții și Hetiții, Și Amoriți și Fereziții. Mai stau Heviți pe-al ei pământ; Însă și Iebusiți mai sânt.
De-aceea, cum e mistuită – De foc – miriștea și-nghițită – De flacără – iarba uscată, Și rădăcina lor se-arată Asemeni putregaiului. Nu ajung vremea rodului, Căci ale lor flori duse sânt, Precum țărâna e, de vânt, Pentru că au nesocotit Cuvântul care-a fost rostit De al oștirii Dumnezeu Și L-au disprețuit mereu, Pe Domnul Dumnezeul Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
„Spune:”– a zis Cel cari mereu E Domn, precum și Dumnezeu – „Dar, are să îi meargă bine? Vulturul, cel dintâi, nu vine Să-i smulgă rădăcina mare Și să-i ia rodul ce îl are? Și n-au s-ajungă ofilite Frunzele care-s odrăslite? Ba da. Are să se usuce Și nu trebuie s-o apuce Mai multe mâini, sau un braț care Este nevoie a fi tare, Pentru ca-n urmă, acea vie, Din rădăcini, scoasă să fie.
„Iată dar că o zi anume Are să vină peste lume! Ea vine amenințător Și arde precum un cuptor! Când acea zi are să vie, Precum miriștea au să fie Cei cari trufași se dovedesc Și cei cari rele săvârșesc, Pentru că arși vor fi de ea. Nimic nu le va rămânea Când acea zi are să vină: Nici ramură, nici rădăcină” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
(Doar Og, cel care-nscăunat Fosta-n Basan, ca împărat, A mai rămas, dintr-un popor – Din cel al Refaimiților. Patul pe care l-a avut Acesta, e, din fier, făcut Și-acum, la Raba, se găsește – Cetate-n care stăpânește Poporul lui Amon. Socoți, Lungimea lui, la nouă coți, Iar patru e lățimea lui, Și-i după cotul omului.)”