1 După această întâmplare, David a mers, cu oaste mare, În contra Filistenilor, Luând astfel, din mâna lor, Cetatea ce o stăpâneau Și capitală o aveau.
În semințiile pe care, Neamul lui Israel le are, Întreg poporul s-a certat: „Iată, al nostru împărat” – Oameni-au zis – „ne-a izbăvit De toți cei ce ne-au prigonit. Pe Filisteni, el i-a bătut Și ne-a scăpat. Toți am văzut Că ne-a ferit de orice rău. Și-acuma, pentru fiul său – Pentru-Absalom – a trebuit, Din țară, ca să fi fugit.
Ioab și Abișai porniră Și pe Abner îl urmăriră. Când soarele a asfințit, La coasta Ama, au sosit, Aflată-n fața Ghiahului, Privind în lungul drumului Care se-ndreaptă, prin câmpie, Spre-a Gabaonului pustie.
Al meu popor, fără-ncetare, Neînțelegeri multe are, Însă Tu – Dumnezeul meu – Din ele, m-ai scăpat, mereu. Cârmuitor, tu m-ai păstrat Și-s peste neamuri așezat. Supus, Tu Doamne ai făcut, Să-mi fie-un neam necunoscut.
Vestea că David a ajuns Ca împărat să fie uns Peste întregul Israel, Iute s-a-ntins și-n acest fel, Toți Filistenii au aflat. Atuncea, ei l-au căutat, Dar David, știre, a primit, Și-n cetățuie a venit.
Eu sunt Domnul oștilor Și ne-ncetat, te-am însoțit. Vrăjmașii, ți i-am risipit, Iar numele ți-am înălțat, Voind să fie așezat În rândul tuturor cei cari, Peste pământ, au fost mai mari.
Din ne-nțelegerile care, Mereu, poporul meu le are, Tu ești Acela care poți, Întotdeauna, să mă scoți. Mă pui în fruntea tuturor, Al neamurilor domnitor. Un neam pe cari nu-l cunoșteam, Acuma drept supus îl am
Despre Moab, să aveți știre Că drept lighean Eu l-am luat, Ce-Mi este bun pentru spălat. Peste Edom – luați aminte – Arunc a Mea încălțăminte. În urmă, țara cea pe care Neamul de Filisteni o are, Din a Mea pricină-o să fie Plină numai de bucurie!”
Smeriți au fost – de Israel – Toți Filistenii, negreșit, Încât ei n-au mai îndrăznit Să vină în ținutul lor – Adică al Evreilor – Căci împotriva lor, mereu, A fost mâna lui Dumnezeu, Atâta timp cât Samuel A viețuit, în Israel.