21 În urmă, marele-mpărat, Către Ioab a cuvântat: „Află că vreau să împlinesc Lucrul acesta, dar voiesc Să mergi chiar tu ca, înapoi, Să-l iei pe Absalom apoi.”
Ea a mai spus: „O, domnul meu, Să-ți amintești, de Dumnezeu, Spre-a nu veni – cu dreptul lui – Răzbunătorul sângelui, Prăpădul ca să îl mărească Și, pe-al meu, fiu să-l nimicească!” David răspunse: „Îți spun eu – Viu este Domnul Dumnezeu – Că nici un rău, nu îi va face, Fiului tău. Deci, fii pe pace! Un fir de păr – îți mai spun iar – Nu îi va fi clintit, măcar!”
Când vorbele i-a auzit, Ioab, îndată, s-a zvârlit, Jos – la pământ – și s-a-nchinat Și-apoi l-a binecuvântat: „Astăzi, cunoaște robul tău, Precum că la-mpăratul său, El – trecere – a căpătat, Căci bine văd că ai lucrat Întocmai, după sfatul meu Și după cum gândit-am eu.”
Irod, la vorba-i, s-a supus, Deși, amarnic, s-a-ntristat. Din pricină că a jurat, Iar cei ce la ospăț erau, Cu nerăbdare așteptau S-audă hotărârea lui, El n-a zis nu. Ostașului,
De-i vinovat chiar fiul meu, Viu este Domnul Dumnezeu – Izbăvitorul Cel pe care Neamul lui Israel Îl are – Cu moartea fi-va pedepsit. Nici un cuvânt nu a rostit Poporu-atunci, ci a tăcut.