19 David i-a pus o întrebare: „Cu tine, nu se află – oare – Și mâna lui Ioab, cumva?” Ea a răspuns: „Să-ți spun ceva: Află că în a mea poveste, Nici o abatere nu este – La dreapta sau la stânga ta – Din tot ce-a spus măria-ta. Ioab, mie, mi-a poruncit Să-ți spun tot ce-am mărturisit.
19 Regele i-a spus: ‒ Oare nu este mâna lui Ioab cu tine în toate acestea? Femeia i-a răspuns: ‒ Viu este sufletul tău, o, rege, stăpânul meu, că nimeni nu se poate abate nici la dreapta, nici la stânga de la tot ceea ce a zis stăpânul meu, regele. Într-adevăr, slujitorul tău, Ioab, mi-a poruncit și tot el a pus în gura slujitoarei tale toate aceste cuvinte.
19 Atunci regele a întrebat-o: „Oare nu este cu tine mâna lui Ioab în toate aceste lucruri?” Femeia i-a răspuns: „Jur pe sufletul tău care este viu – rege, stăpânul meu – că nimeni nu poate devia nici la dreapta nici la stânga de la tot ce ai zis. Da, slujitorul tău – Ioab – mi-a poruncit (să vin la tine) și tot el a pus în gura slujitoarei tale toate aceste cuvinte.
19 Regele i-a zis: „Este oare mâna lui Ióab cu tine în toate acestea?”. Femeia a răspuns: „Viu este sufletul tău, stăpânul meu, rege, că nu se poate abate nici la dreapta, nici la stânga de la orice zice stăpânul meu, regele. Într-adevăr, slujitorul tău Ióab mi-a poruncit și a pus în gura slujitoarei tale toate aceste cuvinte;
19 Împăratul a zis atunci: „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta?” Și femeia a răspuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu, că nu este cu putință nicio abatere, nici la dreapta, nici la stânga, de la tot ce a zis domnul meu, împăratul. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit și a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte.
19 Și împăratul a zis: Oare este mâna lui Ioab cu tine în toate acestea? Și femeia a răspuns și a zis: Viu este sufletul tău, domnul meu, împărate, nimeni nu se poate abate nici la dreapta nici la stânga din toate câte a vorbit domnul meu împăratul; căci robul tău Ioab, el mi‐a poruncit și el a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte.
Urie zise: „Nu puteam, Să merg acasă, când știam Cum că chivotul Domnului Și oastea Israelului, Cu cea din Iuda-n corturi șade. Nu pot să fac, ce nu se cade. Când domnul meu Ioab – și-ai lui – Stau peste fața câmpului, Cum te gândești că aș putea, Să intru eu, în casa mea? Află-mpărate că nu vreau Nici să mănânc și nici să beau! De-asemenea, nu voi putea Să intru la nevasta mea, Căci știu că toți ai mei fârtați, Pe câmp, în corturi, sunt aflați. Viu este împăratul meu Și al tău suflet, însă eu – Lucrul acesta – n-am de gând Ca să-l înfăptuiesc, nicicând!”
David a zis: „Să nu-mi ascunzi Nimic, ci vreau ca să răspunzi – Cinstit – la ceea ce-ntreb eu!” „Ascult! Vorbească domnul meu, Căci voi răspunde dup-aceea!” – L-a îndemnat, atunci, femeia.
Și dacă eu l-aș fi ucis, În felu-n care tu mi-ai zis – Adică mișelește – eu Gândesc că împăratul meu, Lucrul acest l-ar fi aflat Și împotrivă mi-ai fi stat Tu însuți chiar, precum și el.”
Abner se-ntoarse înapoi Și spre Hebron a mers apoi. Când în cetate a intrat, Ioab, deoparte, l-a chemat, Dorind ca să-i vorbească-n taină. Când a venit, el – de sub haină – Și-a scos, îndată, sabia Și-n pântec l-a lovit, cu ea, Încât Abner s-a prăbușit, Jos, la pământ, și a murit. Ioab l-a răzbunat, astfel, Pe frate’ său, pe Asael.
Sângele ce s-a risipit, Peste Ioab doar – negreșit – Să cadă-ndată! Acest rău, Pe el și peste tatăl său – Adică peste casa lui, Precum și peste-a neamului Care, din el, are să vie – Necontenit, de-acum, să fie! În casa lui Ioab – zic eu – Să fie cineva, mereu, Cari scurgeri de sămânță are, Sau lepră, ori cineva care Să umble-n cârje rezemat, Sau cineva care-a picat Ucis de sabie-n război, Precum și cineva, apoi, Care să rabde ca un câine Fiind, mereu, lipsit de pâine!”
N-aveai nici brațele legate, Nici gleznele încătușate. Închiși acum, sunt ochii tăi. Precum în fața celor răi Se prăbușește cineva Fără a bănui ceva, La fel, și tu te-ai prăbușit, De-al morții braț fiind lovit.” Întreg poporul ce s-a strâns Cu David, la mormânt, l-a plâns, Pe cel care a fost Abner Și care, fiu, îi e, lui Ner.
Însă-nainte de-a fi dus, Lui Elisei, așa i-a spus: „Rămâi aici, pentru că eu Trimis am fost, de Dumnezeu, Ca să mă duc pân la Betel.” Dar Elisei îi zise-astfel: „Îți spun, pe viul Dumnezeu Și pe-al tău suflet viu, că eu, Nicicând n-am să te părăsesc. Iată că vreau să te-nsoțesc.” După ce-a cuvântat astfel, Cei doi plecară, spre Betel.
În inimă. Tu îi vei spune Ce ai de spus și îți vei pune, Cuvintele, în gura lui. Ceea ce trebuie să spui, Are să spună el, mereu. Cu gura voastră, voi fi Eu, Și vă voi învăța să știți Ce trebuie să-nfăptuiți.
Lasă-ne-acuma, te rugăm, Să trecem doar, prin țara ta. Nu vrem în ăst ținut a sta, Ci înainte ne vom duce. Noi, stricăciuni, nu-ți vom aduce, Pentru că nu intrăm – să știi – Nici în ogoare, nici în vii. Nici din fântâni n-o să-ncercăm – De sete – apă, să luăm. Nu ne abatem, nicidecum, De la împărătescul drum, Când trecem prin ținutul tău.”
Făr’ să te-abați către dreapta Ori să te-abați la stânga ta, De la tot ce v-am poruncit, Astăzi, și făr’ să fi slujit, În lume, altor dumnezei, Sau să vă fi-nchinat la ei.”
Luați dar, seama! Negreșit, Să faceți tot ce-a poruncit Al vostru Dumnezeu, acum. Nu vă abateți, nicidecum, Din drumul Său, spre dreapta lui, Ori către stânga drumului.
Fii tare! Te îmbărbătează Și cu credință doar, lucrează În legea ce v-am dat-o Eu, Acum, prin Moise, robul Meu. Mereu, la ea, vei cugeta: Spre dreapta sau spre stânga ta Să nu te-abați, căci reușești În tot ceea ce-nfăptuiești.
La Eli și așa i-a spus: „Te rog, mă iartă, domnul meu, Și află dar, precum că eu Sunt chiar femeia care-a stat, În acest loc și s-a rugat, Din inimă, lui Dumnezeu.
Saul, atunci când l-a zărit Pe David care a pornit În contra Filisteanului, Îi zise căpitanului Oștirii sale: „Vreau să știu, Cine-i acesta? Al cui fiu, E tânărul acesta, oare?” Abner, care era mai mare Peste oștire, s-a uitat La Saul și-a răspuns, mirat: „Pe al tău suflet, împărate, Nu pot răspunde – din păcate – Pentru că nu știu cine este.”
David a zis și a jurat: „Al tău părinte a aflat Că-n față-ți, trecere, am eu, Și-a zis atunci: „Fiului meu, Nu trebuie nicicând a-i spune, Că vreau – pe David – a-l răpune, Căci se-ntristează, de cumva, Are să afle-așa ceva.” Dar viu e Domnul Dumnezeu – Precum și-al tău suflet – căci eu Sunt numai la un pas de moarte, Dacă așa o să se poarte Și de acuma înainte, Față de mine-al tău părinte.”
Acuma însă, eu mi-am zis Precum că viu e Dumnezeu Și al tău suflet, tot mereu, Că Domnul, astăzi, te-a oprit Din drum și n-a îngăduit, Sânge să verși. Cei ce sunt răi, Toți cei ce sunt dușmanii tăi Și care-ți vor doar răul ție, Asemeni lui Nabal să fie!