2 Iubirea ce i-a încolțit În inimă, l-a chinuit Atât de mult, încât pe dat’ El a căzut, bolnav, în pat. Tamar, fecioară, s-a vădit, Iar lui Amnon greu i-a venit Ca să se-apropie, cumva, Cu gândul de-a-ncerca ceva.
2 Amnon era atât de chinuit din această cauză, încât s-a îmbolnăvit tânjind după sora sa Tamar. Căci ea era fecioară și-i venea greu lui Amnon să-i facă ceva.
După ce toate s-au făcut, Iată ce s-a mai petrecut: David, un fiu, a căpătat, Cari, Absalom, a fost chemat. El, și o fiică, mai avea. Tamar, aceasta se numea, Și-n frumusețe, ne-ntrecută, Fusese. Ea a fost văzută De către-Amnon – alt fiu pe care, David în a sa casă-l are. Amnon, pe fată, a zărit-o Și foarte mult a îndrăgit-o.
Un bun prieten, el avea, Care, mereu, îl însoțea. El era Ionadab – cel care, Pe Șimea, drept părinte-l are, Acela care s-a vădit Frate cu David. Negreșit, Omul acela a văzut Cum că ceva s-a petrecut. Fiind șiret, a cutezat Ca pe Amnon să-l fi-ntrebat:
Ahab, atunci, s-a întristat Și către casă a plecat. Cuvintele ce le-a rostit Nabot, adânc, l-au răscolit, Căci el spusese: „domnul meu, Să mă ferească Dumnezeu, Să-nstrăinez această vie! Nu pot ca să ți-o dărui ție, Căci via ce o stăpânesc, De la părinți o moștenesc!” Ahab, în casă, a intrat Și s-a trântit, furios, pe pat.
Vă rog, pe voi – fiice pe care Ierusalimul meu le are – Găsindu-l pe iubitul meu, Ce-i spuneți?… Spuneți-i că eu, De dragostea ce m-a pătruns – Iată – bolnavă am ajuns!”
Că dacă este întristare După cum Dumnezeu voiește, Aceasta-ndată se vădește Că v-a aduce pocăință, Cari va-ndrepta, orice ființă, Spre mântuire și, de care, Nimeni, ca să se plângă, n-are. Tristețea lumii, înspre moarte – În schimb – are ca să vă poarte.