Fă bine dar, și te grăbește: Strânge oștirea ce-o mai ai Și-apoi, în mare grabă hai, La Raba, ca s-o cucerești Și-n acest fel să dobândești Tu, cinstea de cuceritor. Nu intru eu, cu-al meu popor, Pentru că toată cinstea vine – În felu-acesta – peste mine, Și crede-mă că eu nu vreau, Această cinste, să ți-o iau.”
De la cel care, împărat, Era în Raba, a luat Cununa cea împărătească. Ea s-a vădit să cântărească – În aur – un talant. Avea Și pietre scumpe prinse-n ea. Apoi, cu ea, s-a-ncoronat David, în Raba, împărat, Și-n urmă, prăzi îmbelșugate Au fost luate, din cetate.
Când la Mahanaim sosise David, în fața lui venise Feciorul lui Nahaș. De fel, Din Raba lui Amon, e el. A mai venit Machir, cel care Pe Amiel, părinte-l are Și-n Lodebar a locuit. Și Barzilai a mai venit – Din Roghelim el se trăgea Și Galaadit se dovedea.