27 Atunci, la David, a trimis, În grabă, soli, prin care-a zis: „În contra Rabei, am luptat Și-acum, cetatea a picat În mâna mea și-a oștilor. Astfel, cetatea apelor, A noastră-acuma, se vădește.
În anul următor, apoi – Pe vremea când, pentru război, Toți împărații își strângeau Oștirea și se pregăteau – Ioab, cu toată oastea lui, Din țara Israelului, A fost trimis să cucerească Și-n urmă-apoi să pustiască Întreg ținutul cel pe care Poporul lui Amon îl are. El, de la David, a primit Poruncă de-a fi-ncercuit Cetatea Raba. Imediat, Ioab, la luptă, a plecat, În timp ce David a rămas Singur acasă-n acel ceas. El, la Ierusalim, ședea Și de acolo cârmuia.
Fă bine dar, și te grăbește: Strânge oștirea ce-o mai ai Și-apoi, în mare grabă hai, La Raba, ca s-o cucerești Și-n acest fel să dobândești Tu, cinstea de cuceritor. Nu intru eu, cu-al meu popor, Pentru că toată cinstea vine – În felu-acesta – peste mine, Și crede-mă că eu nu vreau, Această cinste, să ți-o iau.”
Un drum pe care îl croiești, În așa fel să îl gândești, Ca sabia s-o poți abate Până la Raba, în cetate, Până la fiii cei pe care Amon, urmași, în lume-i are. La celălalt să te gândești Și-n așa fel să îl croiești, Încât când vine sabia, Să poată a ajunge ea Pân’ la cetatea întărită Care-i, Ierusalim, numită. Astă cetate îngâmfată, În Iuda, este așezată.
(Doar Og, cel care-nscăunat Fosta-n Basan, ca împărat, A mai rămas, dintr-un popor – Din cel al Refaimiților. Patul pe care l-a avut Acesta, e, din fier, făcut Și-acum, la Raba, se găsește – Cetate-n care stăpânește Poporul lui Amon. Socoți, Lungimea lui, la nouă coți, Iar patru e lățimea lui, Și-i după cotul omului.)”