4 Și-adoua zi în zori apoi, Mergând la templu, înapoi, Pe-al lor Dagon iar l-au găsit, Lângă chivot, zăcând trântit, Pe pragul ușii templului, Iar capul și mâinile lui, Se-aflau cu toate înșirate, Căci de pe trup, au fost tăiate.
4 A doua zi, când s-au sculat dimineață, au văzut că Dagon era din nou căzut cu fața la pământ înaintea Chivotului Domnului. De data aceasta, capul lui Dagon și ambele sale mâini erau tăiate pe prag, numai trunchiul rămânând din el.
4 În următoarea dimineață, atunci când s-au trezit devreme, au văzut că Dagon era din nou căzut cu fața spre pământ înaintea Cufărului lui Iahve. Dar cu acea ocazie, capul lui Dagon și cele două palme ale lui erau tăiate pe prag. Îi rămăsese numai trunchiul.
4 A doua zi, s-au sculat dimineața și, iată, Dagón era căzut cu fața la pământ înaintea arcei Domnului. Capul lui Dagón și cele două palme ale mâinilor lui erau tăiate pe prag; numai [trunchiul] lui Dagón mai rămăsese.
4 Și a doua zi, sculându-se dis-de-dimineață, au găsit pe Dagon întins cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon și cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag și nu-i rămăsese decât trunchiul.
4 Și s‐au sculat devreme, a doua zi de dimineață, și iată Dagon zăcea pe fața sa la pământ înaintea chivotului Domnului și capul lui Dagon și amândouă palmele mâinilor sale tăiate erau pe prag. Numai trunchiul lui Dagon îi rămăsese.
Nelegiuirea săvârșită De Iacov, fost-a ispășită Și iată rodul ce l-a dat Iertarea, pentru-al său păcat: Domnu-a făcut pietrele care Erau cuprinse în altare, Așa precum e varul, până S-au prefăcut toate-n țărână. Idolii Astarteelor Și-apoi mulțimea stâlpilor Cari soarelui sunt închinați Au fost zdrobiți, iar ridicați – Din nou – în vremea ce-o să vie, Nicicând ei nu au să mai fie.
Omul sărac, un dar, gătește, Din lemnul ce nu putrezește. Cată un meșter iscusit, Să-i facă idolul dorit, Așa precum și l-a visat, Să nu se clatine vreodat’.
„Așa să le vorbiți: „Toți cei Care se cheamă dumnezei, Dar n-au făcut acest pământ Și cerurile câte sânt, Pieri-vor de pe-ntinsul lui Și de sub fața cerului.
Atunci, a omului știință Și-arată a ei neputință, Iar omul – precum și-al său rost – Se vede cât este de prost. Cel care argintar se ține, Dat e atuncea de rușine, Cu chipul ce și l-a cioplit, Că orice idol – negreșit – Numai minciună se vădește Căci viața nu-l însuflețește.
Un dumnezeu, mare sau mic, Este un lucru de nimic. El este numai o lucrare Ce se vădește-nșelătoare Și are să se prăpădească, Pedeapsa când o să lovească.
„De știre, printre neamuri, dați Și-apoi un steag să înălțați! Vestiți dar, ceea ce vă zic! Nimeni să n-ascundă nimic! Ziceți așa, neîncetat: „Tot Babilonul e luat, Iar Belul este-acoperit De-o grea rușine și zdrobit E Meradocul! Rușinați Sunt ai lui idoli și sfărmați!
Va ridica, din locul lor, Oameni și în Egipt apoi, Îi va muta, prinși de război. De-asemenea, vor fi mutate Și chipurile lor turnate, Precum și toți idolii cei Care le sunt lor, dumnezei. Au să mai fie strămutate Vasele scumpe, ce-s lucrate Din aur și argint. Astfel, În pace îl va lăsa el, Vreo câțiva ani, pe cel aflat În miazănoapte, împărat.
Iar chipurile ei cioplite, Cu toate, fi-vor nimicite. Plățile care le-a primit – Și cari, de curvă, s-au vădit – Am să le nimicesc, pe loc, Căci am ca să le ard în foc, Cu idolii cari – negreșit – Din astă plată s-au plătit. Din plăți de curvă-au fost făcuți, De-aceea fi-vor prefăcuți În plăți de curvă, negreșit…”
Deci faceți, niște chipuri, voi, Ca umflăturile, și-apoi, Și alte chipuri să lucrați, La fel ca șoarecii aflați În țară de vă pustiesc. Dați slavă Domnului ceresc, Dați slavă Domnului pe care Neamul lui Israel Îl are. Dacă veți face-n acest fel, Atuncea noi sperăm că El O să-Și ridice mâna-apoi, Să nu apese peste voi, Pe dumnezeii ce-i slujiți Și țara-n care locuiți.