23 Dar Saul s-a împotrivit: „N-am să mănânc”, el a rostit Cu hotărâre, însă ea – Și slugile asemenea – Au stăruit necontenit, Până când el s-a învoit. De la pământ, s-a ridicat Și-apoi, pe pat, s-a așezat.
23 Saul n-a vrut să mănânce, însă slujitorii săi, împreună cu femeia, au insistat până i-a ascultat. Și, astfel, el s-a ridicat de la pământ și s-a așezat pe pat.
23 Saul nu a vrut să mănânce; dar slujitorii lui împreună cu femeia au insistat până când a mâncat. Apoi el s-a ridicat de la pământ și s-a așezat pe pat.
23 El a refuzat și a zis: „Nu mănânc”. Dar slujitorii lui și femeia au insistat și el a ascultat de glasul lor. S-a ridicat de la pământ și s-a așezat pe pat.
23 Dar el n-a vrut și a zis: „Nu mănânc nimic!” Slujitorii lui și femeia au stăruit de el până i-a ascultat. S-a sculat de la pământ și a șezut pe pat.
23 Dar el n‐a vrut și a zis: Nu voi mânca! Dar robii săi precum și femeia au stăruit de el și el a ascultat de glasul lor. Și s‐a sculat de la pământ și a șezut pe pat.
Ahab, atunci, s-a întristat Și către casă a plecat. Cuvintele ce le-a rostit Nabot, adânc, l-au răscolit, Căci el spusese: „domnul meu, Să mă ferească Dumnezeu, Să-nstrăinez această vie! Nu pot ca să ți-o dărui ție, Căci via ce o stăpânesc, De la părinți o moștenesc!” Ahab, în casă, a intrat Și s-a trântit, furios, pe pat.
Odată, merse Elisei Pân’ la Sunem. Printre femei, Fusese una, mai bogată, Cari în Sunem era aflată. Femeia l-a chemat la masă Pe Elisei, în a sa casă. Atât de mult a stăruit, Până când el s-a învoit. De-atunci, de câte ori trecea Pe la Sunem, mânca la ea.
Dar slujitorii săi s-au dus, În fața lui și-astfel au spus: „Părinte, de ți-ar fi cerut, Un lucru greu, l-ai fi făcut. Ce ți-a cerut acest proroc, Acuma, nu e greu deloc. Fă ce ți-a spus: mergi la scăldat, Pentru că fi-vei vindecat.”
Covoare-albastre, verzi și albe, Cu frânghiile de in dalbe, Cu funiile înroșite Cari sunt din purpură-mpletite, Erau legate între ele Și strânse în niște inele Făcute din argint, cu care Fost-au fixate fiecare, Pe stâlpi de marmură. Aduse Erau și multe paturi, puse Anume, așezate-n șir Pe o podeală de porfir, Din plăci de marmură tăiată Și-n pietre negre ferecată. Din aur și argint lucrate Au fost acele paturi, toate.
Ca omul ce și-a dezbrăcat Haina, în ziua friguroasă, Sau care pe silitră varsă Oțet, așa-i asemănat Acela care a cântat Cântece – după a lui fire – Celui prins în nenorocire.
„Pe drum, la garduri, să te duci!”, Spuse stăpânul, „și-i aduci, Pe toți, pe care îi găsești! Dacă nu vor, ai să-i silești, Pentru că trebuie să vină, Ca să îmi fie casa, plină!
Lidia fost-a botezată, Cu toată casa ei. Apoi, Ea ne-a rugat, pe amândoi: „De mă găsiți că-s credincioasă Lui Dumnezeu, în a mea casă, Cu drag, vă rog ca să intrați, Căci vreau, la mine, ca să stați.” Noi, ruga ei, am ascultat-o Și-apoi, acasă, am urmat-o.
Pe toți ne strânge – ne-ndoios – Mereu, iubirea lui Hristos. În felul nostru, noi gândim Și, de aceea, socotim Că dacă Unul a murit Pentru toți ceilalți, negreșit, Și ceilalți au pierit apoi.
Acuma dar, ia seama bine, Și-ascultă-mă și tu, pe mine. Lasă-mă-ngrabă să mă duc, Puțină pâine să-ți aduc. Putere ai să prinzi acum, Ca să pornești, din nou, la drum.”