12 Când oamenii cari i-a trimis David, au auzit ce-a zis, Tăcură supărați și-apoi, Luară drumul înapoi. Grabnic, la David, ei s-au dus Și-al lui Nabal cuvânt, i-au spus.
Atuncea Gad – iute – s-a dus Până la David și i-a spus: „Vrei, șapte ani acum să-ți vie, În care foamete să fie? Sau vrei trei luni când urmărit Ești de vrăjmași și hăituit? Ori vrei trei zile, bunăoară, Când ciuma va lovi, în țară? Alege dar” – Gad l-a-ndemnat – „Și cheamă-mă apoi, de-ndat’, Să știu ce voi avea de zis, Către Cel care m-a trimis.”
De-ai voști’ mai mari, să ascultați: Supunere să le-arătați, Căci priveghează peste voi, La sufletele voastre apoi, Ca unii cari – fără-ndoială – De ele, da-vor socoteală. În acest fel, să vă purtați, Cu-aceștia dar, dragii mei frați, Căci vreau ca lucrul lor să fie Făcut, mereu, cu bucurie, Fără suspine, căci apoi, Nici un folos n-ați avea voi.
Să-mi iau eu pâinea, apa mea, Oile mele-asemenea – Pe care le-am tăiat, căci vreau La tunzători ca să le dau – Și-mi cereți să le dăruiesc La niște oameni cari sosesc De nu știu unde, și cari sânt Niște străini, pe-al meu pământ?”
David, pe loc, s-a mâniat Și oamenii și-a adunat: „Vă-ncingeți săbiile voi, Căci mergem la Carmel apoi!” Toți, săbiile, și-au luat Și-apoi pe David l-au urmat. Cei ce cu David se aflau, Cam patru sute se vădeau, Căci două sute-au trebuit Ca să rămână, negreșit, Acasă, să se rânduiască Și tabăra să o păzească.