23 Rămâi cu mine-n astă vreme, Căci nu mai ai de ce te teme. Cel ce mă caută pe mine, Știu că voiește, și pe tine, Să te găsească, iar apoi Să ne omoare pe-amândoi. Dar lângă mine – negreșit – Tu ai să fii bine păzit.”
„Apropie-te!” – l-a-ndemnat David apoi. „De bună seamă, Nu trebuie să ai vreo teamă, Pentru că te-am chemat la mine, Cu gândul de a-ți face bine, Așa precum aveam în plan, Din pricina lui Ionatan. Vreau ca să-ți fie dăruite Pământurile stăpânite, Cândva, de Saul. Vei avea – Mereu – un loc, la masa mea.”
Abiatar a fost chemat, Apoi, în față la-mpărat, Iar Solomon, astfel, i-a zis: „Ești vrednic de a fi ucis, Iar eu cu moartea-ți sunt dator! Dar totuși, azi, nu te omor, Căci tu, chivotul, l-ai purtat, Când tatăl meu era-mpărat Și împreună-ați împărțit Toate câte le-a suferit. De-aceea, am găsit cu cale, Să te trimit la ale tale Pământuri, de la Anatot. Aceasta este tot ce pot Să fac, acuma, pentru tine! Te depărtează dar, de mine!”
Pe mâinile oamenilor, Atunci, o să ajungeți voi; Au să vă chinuie și-apoi, Din al vost’ număr, omorâți, Mulți fi-vor. Voi veți fi urâți De neamuri, pentru al Meu Nume; Veți fi urâți de-ntreaga lume.
Să v-amintiți de vorba Mea: „Robul, nicicând, nu e mai mare Decât stăpânul”. Prin urmare, Dacă am fost Eu prigonit, La fel, și voi veți fi pățit; Dacă cuvântul Mi-l păzesc, Și pe al vostru-l împlinesc.
Până acum, îi păzeam Eu Și-i ocroteam, în al Tău Nume, Pentru c-am fost cu ei, în lume. Din ei, nici unul n-a pierit, Afară doar de cel sortit Să fie al pierzării fiu, Precum Scripturile ne scriu.
„Să nu te temi, căci tatăl meu Nu va ajunge pân’ la tine” – Îi zise Ionatan. „Știu bine, Precum că tu vei fi acel Cari va domni în Israel. De-asemenea, mai știu că eu Al doilea am să fiu mereu – În țara noastră – după tine. Saul le știe-acestea bine.”