14 Ahimelec a cutezat Să îl întrebe, pe-mpărat: „Din cei ce sunt în slujba ta, Oare, poți tu a-mi arăta Un om, să fie – ne-ndoios – Cum este David, credincios? La fel ca fiul lui Isai – Ca ginerele ce îl ai – Cine mai este, împărate, Să împlinească, cu dreptate, Poruncile ce le rostești? Pe cine oare, mai găsești – La tine-n casă așezat – De-atâta cinste-nconjurat?
14 Ahimelek i-a răspuns regelui, zicând: ‒ Care dintre toți slujitorii tăi este atât de credincios ca David? El este ginerele regelui, conducătorul gărzii tale și respectat în casa ta.
14 Ahimelec i-a răspuns regelui: „Care dintre toți subordonații tăi este atât de credincios ca David? El este ginerele regelui, conducătorul gărzii tale; și are un renume în familia ta!
14 Ahimélec i-a răspuns regelui: „Cine între toți slujitorii tăi este ca Davíd, vrednic de încredere, ginerele regelui, căpetenia gărzii tale, cinstit în casa ta?
14 Ahimelec a răspuns împăratului: „Care dintre slujitorii tăi poate fi pus alături cu credinciosul David, ginerele împăratului, gata la poruncile lui și înconjurat cu cinste în casa ta?
14 Și Ahimelec a răspuns împăratului și a zis: Și cine este așa de credincios între toți slujitorii tăi ca David, care este ginerele împăratului și are intrare în sfatul tău tainic și este prețuit în casa ta?
Și-n felu-acesta, au vorbit: „Văzut-ați cum a-naintat Și cum, apoi, aruncat Ocara peste Israel? De-ar fi un om, care – cu el – Să fie-n stare să se pună La luptă și să îl răpună, Omul acela – negreșit – Are să fie răsplătit De împărat. Va fi umplut Cu-averi, cum nu s-au mai văzut, Iar fiica împăratului Va deveni nevasta lui. Nici dări nu va mai fi silit Ca să plătească, căci scutit De a lor plată, va fi el Și-apoi și tatăl său, la fel.”
În urmă, Saul a găsit Că lucrul cel mai potrivit Prin care să-l îndepărteze Pe David, este să-l așeze Drept căpitan și-astfel să fie Mai mare pus, peste o mie, Din oamenii ce i-a avut. David, atunci, a fost făcut Drept căpetenie-n popor, Fiind pe placul tuturor.
David s-a dus – cum a promis – Și două sute a ucis, Din rândul Filistenilor, Tăind prepuțurile lor, Pe care-n urmă le-a luat, Ca să le ducă la-mpărat. Saul – așa cum a vorbit – Pe fiica sa, i-a dăruit. Mical ajunse ca să fie, Dată lui David, de soție.
Dar Ionatan l-a întrebat: „De ce anume-i vinovat? Spune-mi te rog, ce ai văzut? Ce fapte rele, a făcut, Încât acuma, bunăoară, Trebuie David, ca să moară?”
David, în aceste fel, a zis: „Când împăratul m-a trimis La tine, el mi-a poruncit: „Veghează dar, necontenit, Să nu mai afle nimenea, Nimic, despre porunca mea, Cu care te-am trimis la drum, Sau despre ce-am vorbit acum!” De-aceea, eu am stabilit Un loc în care, negreșit, Urmează să mă întâlnesc Cu oamenii cari mă-nsoțesc.
„Îmi spune, cum ați îndrăznit”– Saul a zis – „de v-ați unit, Tu și cu fiul lui Isai? Cum ai putut, apoi, să-i dai Pâine? Ba chiar l-ai înarmat Cu sabia lui Goliat! Cum de te-ai dus – te întreb eu – Ca pentru el, pe Dumnezeu, Să Îl întrebi – să vezi ce zice – Să poată-apoi să se ridice În contra mea, curse să-ntindă, Voind – în ele – să mă prindă?”
La straiul tău, te rog, privește. Un colț, din haină, îți lipsește, Iar acel colț – ia seama bine – Uite-l, în mână e, la mine! Ți l-am tăiat, pe când dormeai. În mâna mea, tu te aflai, Iar eu, ușor, aș fi putut, Să te omor, însă n-am vrut. Deci după cele întâmplate, Vei ști că nici o răutate – Și nici o răzvrătire – n-are, Față de tine-a mea purtare. Totuși, tu – curse – îmi întinzi, Neîncetat, ca să mă prinzi, Să îmi iei viața, negreșit.
Iartă te rog, pe roaba ta, Căci Dumnezeu îți va sălta O casă trainică, mereu, Pentru că văd că domnul meu, Poartă războaiele pe care Al nostru Dumnezeu le are. Din astă pricină, știu bine, Că nu e răutate-n tine.
Încredințat fii împărate, Căci Dumnezeu – după dreptate, După credința ce o are – Va răsplăti, la fiecare; Căci El, în mâna mea, te-a dat, Dar – ai văzut – eu te-am cruțat. N-am vrut să pun mâna pe tine, Căci am știut că nu e bine Să îl lovești pe omul Lui, Iar tu ești unsul Domnului.