4 De-aceea, când a auzit Că Izabela-a poruncit Să fie șterși de pe pământ, Toți cei care proroci Îi sânt Lui Dumnezeu, a alergat Și-o sută-n grabă a luat, Dintre aceia. El i-a dus Și-apoi, la adăpost, i-a pus În două peșteri: i-a-mpărțit În două și-a adăpostit Câte cincizeci, în fiecare. Le-a adus apă și mâncare Și astfel, viața, le-a scăpat. –
4 iar când Izabela i-a omorât pe profeții Domnului, Obadia a luat o sută de profeți, a ascuns câte cincizeci în câte o peșteră și le-a asigurat pâine și apă.
4 Atunci când Izabela i-a omorât pe profeții lui Iahve, Obadia a luat o sută de profeți pe care i-a ascuns – câte cincizeci într-o peșteră; și i-a hrănit acolo cu pâine și cu apă.
4 Când Izabéla căuta să-i nimicească pe profeții Domnului, Obadía a luat o sută de profeți și i-a ascuns câte cincizeci în peșteră și se îngrijea de ei cu pâine și apă.
4 De aceea, când a nimicit Izabela pe prorocii Domnului, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și cu apă.
4 Și a fost așa: când Izabela a stârpit pe prorocii Domnului, Obadia a luat o sută de proroci și i‐a ascuns câte cincizeci într‐o peșteră și i‐a hrănit cu pâine și apă.
Nu ți s-a spus? N-ai auzit Ce lucruri am înfăptuit Când Izabela poruncea Ca toți prorocii ce-i avea Al nostru Domn și Dumnezeu, Uciși să fie? Atunci eu, În mare grabă, am luat O sută de proroci, de-ndat’, Și-apoi la adăpost i-am dus. În două peșteri, eu i-am pus – Câte cincizeci în fiecare – Și le-am dat apă și mâncare.
Ei – cei de care nu se-arată Vrednică-a fi lumea vreodată – Doar prin pustiu au rătăcit, Prin munți și peșteri s-au pitit, Prin crăpăturile pe care, Pământu-n scoarța s-a, le are.
El le va spune, imediat: „Când ăstora mici frați ai Mei – Neînsemnați, șterși, mărunței – Aceste lucruri, le-ați făcut, Atuncea – trebuie știut – Că nu le-ați făcut lor, ci Mie!”
Am fost flămând, iar voi Mi-ați dat Ca să mănânc. Când, însetat Am fost, voi Mi-ați dat de băut. Că sunt străin, voi M-ați văzut Și-atunci, în casă M-ați primit.
În urmă, ei s-au răzvrătit În contra Ta și-au părăsit Legea pe care-ai rânduit-o, Pe cari, prin Moise, au primit-o. Pe-ai Tăi proroci, ei i-au ucis Și n-au păzit ce era scris. La mari ocări, față de Tine, Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
Obadia, la împărat, S-a dus, iar el a glăsuit: „Ascultă dar, ce m-am gândit: Haidem, prin țară, să plecăm Și-n amănunt s-o cercetăm. Poate, izvoare-o să găsim, Sau poate, râuri întâlnim, În care apa n-a secat. Acolo, sunt încredințat, Că iarbă vom afla apoi, Căci doar în felu-acesta, noi Păstra-vom viața cailor, Catârilor și-a vitelor.”
În casă, Elisei ședea Cu toți bătrâni-alăturea. Un sol a fost trimis la ei, De împărat, iar Elisei – Până când încă n-a sosit Solul trimis – a glăsuit Către bătânii din sălaș: „Vedeți, ăst fiu de ucigaș, Pe cineva, acum, trimite, Capul să-mi ia, pe negândite. Însă când solu-acela vine, Voi să închideți ușa, bine! La ușă, vreau să-l așteptați Și să-l opriți! Dar ascultați: În urma slujitorului, Se-aud pașii stăpânului. Nu auziți zgomotul lor?”
Să nimicești casa pe care, Stăpânul tău, Ahab, o are. Pe Izabela – vreau sa-ți spun – Că trebuie să Mă răzbun. Voi face ca asupra ei, Tot sângele robilor Mei – Și cel al slujitorilor, Precum și al prorocilor – Ce Mi-au slujit, să se abată.
Ele vor zice: „Sfătuiește Și vino dar, de mijlocește! Ne-acoperă pe fiecare, Cu umbra ta-n amiaza mare, De parcă vălu-ntunecat Al nopții ne-ar fi-nconjurat! Ascunde-i pe cei urmăriți Și nu-i vinde pe cei fugiți!
Dar Ahicam – acela care, Părinte, pe Șafan, îl are – A fost cu Ieremia. El Nu s-a-nvoit, în nici un fel, Ca să îl lase pe proroc, Poporului din acel loc, Căci el era încredințat Că au să îl ucidă-ndat.”
În urmă, toți aceia cari Peste popor erau mai mari, Către Baruc au cuvântat: „Să-l iei pe Ieremia-ndat’ Și-ascundeți-vă bine-apoi, La adăpost ca să fiți voi! Nimenea să nu știe unde Aveți de gând a vă ascunte!”