Biblia Todo Logo
Baibulo la pa intaneti

- Zotsatsa -




1 Ioan 2:16 - Biblia în versuri 2014

16 Cele ce-n lume se găsesc – Deci pofta pământească-a firii, A ochilor, sau a privirii Și lăudăroșenia care, Mereu, e pe-a vieții cărare – Nu izvorăsc din Tatăl Sfânt: Ci sunt lumești, de pe pământ.

Onani mutuwo Koperani


Mabaibulo enanso

Noua Traducere Românească

16 Fiindcă tot ce este în lume – pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții – nu este de la Tatăl, ci este din lume.

Onani mutuwo Koperani

Biblia în Versiune Actualizată 2018

16 pentru că tot ce reprezintă sistemul numit „lume” – pofta naturii umane păcătoase, lucrurile care sunt poftite prin vedere și mândria determinată de posesiuni materiale – nu provine de la Tatăl.

Onani mutuwo Koperani

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

16 Pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții – nu este de la Tatăl, ci de la lume.

Onani mutuwo Koperani

Română Noul Testament Interconfesional 2009

16 Căci tot ceea ce este în lume, pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci este din lume.

Onani mutuwo Koperani

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

16 Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.

Onani mutuwo Koperani




1 Ioan 2:16
34 Mawu Ofanana  

Femeia a mâncat din pom; Și-i dete și la al ei om, Iar el sărmanul, a mușcat, Și iată dar ce a urmat:


Ai Domnului fii au văzut Că fetele oamenilor Frumoase sunt. În gândul lor, S-au hotărât și au plecat Și de neveste au luat, Pe cele care le-au plăcut.


„Un legământ am încheiat Cu ochii mei și am jurat Că nicicând n-am să mi-i opresc, Când o fecioară-am să zăresc.


Mândria, salbă, le-a slujit; Iar asuprirea este cea Cari, ca o haină, i-a-nvelit.


L-au ispitit – precum se știe – În a lor inimă, mereu, Căci I-au cerut lui Dumnezeu, Mâncare, după pofta lor.


Dar încă bine nu mâncase, Iar pofta nu își stâmpărase,


Cum locuința morților Și-adâncul înfiorător Nu pot să fie săturate, Asemenea sunt însetate Privirile oamenilor, Căci nesătui sunt ochii lor.


Inima ta să n-o poftească, Cumva, pentru-a ei frumusețe. Cu-a pleoapelor bătăi răzlețe, Să nu te prindă-n mreaja ei.


Pe-acoperiș el s-a suit Și-n acest fel a glăsuit: „Dar Babilonu-acesta, oare, Nu e cetatea cea mai mare? Nu-i locul ce mi l-am dorit, Pe care mi l-a construit Puterea mea și bogăția, Ca să-mi slăvească măreția?”


Locul acela, l-au numit „Chibrot-Hatava” – tălmăcit „Mormintele de lăcomie” – Fiindcă în acea pustie, Atuncea, fost-au îngropați Toți cei, de poftă, apucați.


O poftă mare i-a-ncercat, Pe toți cei care s-au aflat Străini, atunci, în Israel. Ba au poftit cu ei la fel, Mulți de-ai lui Israel feciori, Și-au plâns vorbind ne-ncrezători: „Noi, de la cine, căpătăm Carne, aici, ca să mâncăm?


Apoi, Satana, iar, L-a dus Pe-un munte-nalt, unde a spus – După ce-I arătă întâi Toate-ale lumi-mpărății, Cu toată strălucirea lor:


Dar Eu vă spun: a preacurvit Acela care a poftit Femeile, privind numa’ – A preacurvit, cu inima.


Satan, pe-un munte, L-a urcat, Iar după ce I-a arătat Întinderea pământului – Cu toată-mpărăția lui –


Acum, luați dar seama bine, Și îmbrăcați-vă frumos, În Domnul nost’, Iisus Hristos. Grijă, de-acum, dragii mei frați, Nu trebuie să mai purtați Față de firea pământească, Să nu-i treziți pofta firească.”


Tot ce s-a petrecut apoi, Este o pildă, pentru noi, Ca să nu ne mai dea prin gând, Să vrem ce-au poftit ei, nicicând.


Pentru că firea pământească, Mereu, are ca să poftească, Doar împotriva Duhului; Iar Duhu-apoi – la rândul Lui – O să poftească, dragii mei, Mereu, doar împotriva ei – Căci ele-s două lucruri care, Potrivnice sunt, fiecare. Așa că voi n-o să puteți Să faceți tot ceea ce vreți.


Aceia care s-au vădit, Ai lui Hristos, au răstignit Această fire pământească, Cu patima sa cea lumească, Cu poftele ce le-au avut Și cari, din ea, au apărut.


Între aceștia, bunăoară, Eram și noi, odinioară, Pe vremea-n care noi trăiam Exact așa precum eram, Mânați de pofta cea firească Aflată-n firea pământească Și de-ale noastre gânduri, care Ne frământau, fără-ncetare. În acel timp întunecat, Fii ai mâniei ne-am aflat Și-n toate, ne asemănam, Cu cei cu care viețuiam.


Harul acesta ne-a-nvățat, S-o rupem cu păgânătatea, Cu poftele, cu răutatea, Și-n veacul de acum, să știm, Plini de evlavie să fim, Trăind o viață cumpătată – Doar în dreptate – și curată,


Adu-ți aminte, că și noi, În vremile de dinainte, Ne-am arătat lipsiți de minte, Ne-ascultători și rătăciți, De pofte și plăceri robiți, Trăind numai în răutate Și-n pizmă, cu al nostru frate; Unii, pe alții, ne uram Și-n acest fel, ne dovedeam Vrednici de-a fi urâți chiar noi.


Înțelepciunea asta nu-i De sus venită, ci-i firească; E pământeană și drăcească.


Voi, însă, văd că vă făliți, Cu laudele. Dar să știți, Că toate laudele-acele Nu sunt decât doar lucruri rele.


În prada de cari aveam știre Că dată e spre nimicire, O mantie, eu am văzut – De la Șinear; ea mi-a plăcut Și am luat-o. Am aflat Argint apoi, și l-am luat – Cam două sute sicli-avea. Am mai găsit, de-asemenea, Și o tăblie minunată, Care, din aur, e lucrată, Iar greutatea ce-o avea, Cincizeci de sicli cântărea. Pe toate-acestea, le-am poftit. Deci le-am luat și le-am dosit, În cortul meu. Ascunse sânt, În al său mijloc, în pământ. Acolo-s lucrurile-acele, Și-argintul este pus sub ele.”


Niște copii cari ascultați. Târâți, să nu vă mai lăsați, În poftele ce le-ați avut, Pe vremea-n care n-ați știut.


Eu, prea iubiților, voiesc, Pe voi, ca să vă sfătuiesc, Asemeni unor călători, Unor străini rătăcitori: Necontenit, să vă feriți De pofta firii, căci, să știți, Că ea, mereu, este în noi, Cu sufletul, într-un război.


Și, mai cu seamă, pe cei care, Împinși de pofta lor cea mare Și necurată, dovedesc Că trupul altuia poftesc, Disprețuind, prin a lor fire, Tot ce se cheamă stăpânire. Ca niște îndrăzneți aflați – Ca niște încăpățânați – Fără vreo teamă, dovedesc Că, tot mereu, disprețuiesc Dregătoriile, pe când,


Ei, cu trufie, glăsuiesc, Lucruri deșarte, și momesc – Cu ajutorul poftelor Cărnii și-a desfrânărilor – Pe-acei care s-au ridicat, Care de-abia, doar, au scăpat De cei cari, după glasul firii, Trăiesc pe calea rătăcirii.


Titsatireni:

Zotsatsa


Zotsatsa