Iov 19 - Biblia în versuri 2014

Răspunsul lui Iov

¹ Iov, după ce a ascultat, La rândul său a cuvântat:

² „Cât oare, îmi mai întristați Cu vorbele ce le-aruncați,

³ Sărmanul suflet? M-ați lovit De zece ori! M-ați osândit! Dar oare, nu vă e rușine Să vă purtați așa, cu mine?

⁴ De am greșit cu-adevărat, Răspunzător pentru păcat, Eu singur sunt. Sau voi credeți

⁵ Cum că, pe mine, mă puteți Lua pe sus? Ați demonstrat Faptul că sunt eu vinovat?

⁶ Atunci, să știți că tot mereu, Mă urmărește Dumnezeu Și cu-al Său laț mă învelește.

⁷ De silnicie țip – firește! – Dar nimenea nu îmi răspunde; Dreptate cer, însă, de unde? Pe lume, nu mai e dreptate!

⁸ Ieșirile îmi sunt tăiate Și nu mai pot, nicicum, să trec. Aș vrea, oriunde, ca să plec – Să îmi urmez căile mele – Dar nu pot, pentru că pe ele, El, beznă grea, a-mprăștiat.

⁹ De slava mea, m-a despuiat, Mi-a smuls cununa de pe cap,

¹⁰ Speranța, ca pe un copac; Din toate părțile m-a prins Și m-a zdrobit. Când Și-a aprins

¹¹ Mânia, eu am fost luat Asemeni unui vinovat.

¹² Oștile Sale au pornit Și pân’ la mine și-au croit Un drum. Apoi, s-au așezat Și cortul mi-au înconjurat.

¹³ El a făcut ca frații mei, De mine, să fugă și ei. Ai mei prieteni s-au răcit,

¹⁴ Iar rudele m-au părăsit. Neamuri – de-aproape – m-au uitat: Sunt singur și înstrăinat.

¹⁵ Casnicii mei, și-ai mei argați, Privesc la mine-nspăimântați, De parcă nu m-au mai văzut. Le sunt străin. Necunoscut, În ochii lor, ajuns-am eu.

¹⁶ Dacă îl chem, pe robul meu, Dacă îl strig din locul unde Mă aflu, el nu îmi răspunde.

¹⁷ Suflarea mea i-a devenit, Nevestei, de nesuferit. De-asemenea, duhoarea mea, Nesuferită e și ea De către-ai mamei mele fii.

¹⁸ Disprețuit sunt de copii: Dacă mă scol, mă ocărăsc.

¹⁹ Acuma iată, mă urăsc Acei în cari mă încredeam, Iar cei pe care îi iubeam – Cu toții – împotrivă-mi vin.

²⁰ Oasele mele-abea se țin De pielea și de carnea mea; Întreagă-mi e doar pielea cea Care, pe dinți, îmi e rămasă. Vouă, oare, chiar nu vă pasă De-această stare-a mea, umilă?!

²¹ Vă rog prieteni, s-aveți milă De mine, căci mi-e foarte greu! Iată, mâna Lui Dumnezeu, Cât de puternic m-a lovit!

²² Dacă la mine ați venit, De ce mă urmăriți și voi, Ca Dumnezeu? De ce, apoi, Pe rând veniți să mă mustrați? De carnea-mi, nu vă săturați?

²³ Oh! Mult vreau ca vorbele zise De mine-aici, să fie scrise Și într-o carte adunate;

²⁴ În stâncă, să fie săpate Cu fier și plumb, ca pe vecie Aste cuvinte să se știe!

²⁵ Dar Răscumpărătorul meu Viu este – vă asigur eu – Și-ncredințat în urmă sânt Că se ridică, pe pământ!

²⁶ Când piele nu voi mai avea Și nici carne de-asemenea, Am o credință: știu că eu Îl voi vedea pe Dumnezeu!

²⁷ Îl voi vedea, căci o să vie Vremea în care o să-mi fie El – Domnul – binevoitor. Eu însumi – nu alt muritor – Pe Domnul, am să-L văd, mereu! De al Său dor, sufletul meu Tânjește-n trup. Atuncea voi

²⁸ Veți întreba: „Pentru ce, noi, Pe acest om, l-am urmărit?” Căci adevărul dezvelit Va fi și-astfel, se va vedea Câtă dreptate cuprindea, Închisă-n ea, a mea pricină.

²⁹ Vă temeți – de aveți vreo vină – De sabie! Când pedepsește, Necruțătoare, ea lovește! Să nu uitați deci, niciodată, Faptul că e o judecată!”