7 Fugit-au toți, înspăimântați, De parcă sunt, de vânt, luați, De vântul care s-a pornit Să bată dinspre răsărit, Sfărâmând corăbiile care, Din Tarsis, au plecat pe mare.
Căci Solomon pe mare-avea Corăbii multe și făcea Negoț cu Tarsul. Lângă ele, Erau corăbiile-acele Pe cari Hiram le-a construit. Din Tars, corăbii au venit O dată la trei ani. În ele, Purtau corăbiile-acele, Aur și mult argint curat. Fildeș apoi au mai purtat, Multe maimuțe, după care Păuni, în număr foarte mare.
La Tars, corăbii s-au făcut, Cu care Iosafat a vrut, Pân’ la Ofir, ca să se ducă, De unde, aur, să aducă. La Ețion-Gheber apoi, Corăbiile cele noi S-au sfărâmat și n-a putut S-aducă aur, cum a vrut.
Curând afla-vor, negreșit – Aceste lucruri minunate – Popoarele. Cutremurate, Atuncea, ele au să fie Și-o mare groază va să vie Pe Filisteni. Înspăimântați
Toți oamenii sunt năpădiți De spaime și sunt chinuiți De mari dureri. Spasmele lor Sunt ca ale femeilor, La naștere. Încremenesc, Unii la alții când privesc, Iar fața li se înroșește Și precum focul se vădește.
Ca vânturile ce pornesc Din răsărit, îl risipesc Când vor veni dușmanii lui. În zilele necazului, Îi întorc spatele și-astfel, Nu Îmi va mai păsa de el!”