În urmă, Absalom s-a dus, La slujitorii săi, și-a spus: „Luați cu toții seama bine Și să priviți, mereu, la mine! Amnon – la tunsul oilor – E așteptat, la Bal-Hațor. Când are să se veselească, Iar vinul o să-l amețească, Eu vă voi zice-atunci: „Săriți, Asupra lui, și îl loviți!” Grabnic atunci, veți sări voi Și îl veți omorî apoi. Să nu vă temeți, de nimic! Fiți tari, cu inimă, vă zic!”
Mărimea măreției Tale, Îi spulberă din a Ta cale, Pe toți cei cari vrăjmași Îți sânt, Când îi trântești Tu, la pământ. Mânia-Ți se dezlănțuiește Și-ndată, ea îi mistuiește, Ca pe o trestie uscată.
Iată, nu am nici o mânie, Dar dacă voi găsi în vie, Printre butuci, tufe de spini Sau de afla-voi mărăcini, Lupta-voi împotriva lor Și pradă-i dau flăcărilor.
Sunt ca miriștea, ca și locul Pe care îl cuprinde focul. Căci nu sunt ca niște cărbuni, Pe lângă care să te-aduni Atunci când vrei să poposești Cătând un loc, să te-ncălzești.
De-aceea, cum e mistuită – De foc – miriștea și-nghițită – De flacără – iarba uscată, Și rădăcina lor se-arată Asemeni putregaiului. Nu ajung vremea rodului, Căci ale lor flori duse sânt, Precum țărâna e, de vânt, Pentru că au nesocotit Cuvântul care-a fost rostit De al oștirii Dumnezeu Și L-au disprețuit mereu, Pe Domnul Dumnezeul Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
„Veniți” – zic ei – „vom căuta Vin mult și ne vom îmbăta, Căci vom găsi băuturi cari Amețitoare sunt și tari! Mâine, așa precum ne place, La fel ca astăzi noi vom face, Ba – dacă vrem – vom căuta Ca și mai rău a ne purta!”
Căci răutatea ăstui loc Arde asemeni unui foc Care înghite mărăcini, Precum și tufele de spini, Lovind pădurea-n al său drum, ‘Nălțând din ea mari stâlpi de fum.
Călduri de vin, când vor avea, Mai mult am să le dau să bea, Beția ca să le sporească Și astfel să se veselească Pentru ca somnul să le vie Și-apoi să doarmă, pe vecie.”
Iată dar, ce a cuvântat Acela care-i Împărat, Acela care are Nume De Domn al oștilor: „Anume Am să-i îmbăt pe cei deștepți Care sunt ai lui înțelepți. Am să-i îmbăt și pe cei cari Sunt voievozii lui cei mari, Pe cei ce sunt cârmuitori, Pe toți vitejii luptători, Pe căpeteniile lui Ce sunt capi ai poporului. Vor adormi pentru vecie Și nicicând treji n-au să mai fie.”
Acela care e mai bun Din rândul lor, este – vă spun – Ca tufele de mărăcini. Mai rău ca tufele de spini, Este cel care s-a vădit, În rândul lor, cel mai cinstit. Ziua, de-ai Tăi proroci vestită – Pedeapsa care-i pregătită – Se-apropie-amenințător! Atunci va fi mirarea lor!
„Iată dar că o zi anume Are să vină peste lume! Ea vine amenințător Și arde precum un cuptor! Când acea zi are să vie, Precum miriștea au să fie Cei cari trufași se dovedesc Și cei cari rele săvârșesc, Pentru că arși vor fi de ea. Nimic nu le va rămânea Când acea zi are să vină: Nici ramură, nici rădăcină” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
Abigail l-a părăsit, Pe David și a revenit La casa lui Nabal, de-ndat’, Tocmai atunci când el a dat O masă celor ce-l slujesc – Ca un ospăț împărătesc. Vesel, Nabal se dovedea, Căci băutura-l amețea. Abigail, nimic, nu-i spuse, Despre tot ceea ce făcuse.