20 Căci împăratul se temea, De el, fiindcă l-a găsit A fi un om neprihănit Și sfânt. Când vorba-i asculta, În cumpănă, pe gânduri, sta, Și încerca să-l ocrotească, Neștiind ce să hotărască.
20 pentru că Irod se temea de Ioan, știindu-l un bărbat drept și sfânt, și îl proteja. Când îl asculta, stătea mult pe gânduri; totuși, îl asculta cu plăcere.
20 dar încă nu putea să își vadă planul pus în aplicare atât timp cât Irod se temea de Ioan, fiind convins că acesta este un om corect și sfânt. Îi acorda protecția lui, iar când îi asculta mesajele, era provocat de el pentru unele decizii; dar evita luarea lor de mai mult timp. În ciuda faptului că Irod îl agrea pe Ioan,
20 pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi îl ocrotea, iar când îl asculta îl întreba multe lucruri şi chiar îi era drag să-l audă.
20 căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt; îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă, și-l asculta cu plăcere.
Ilie, la Ahab, s-a dus, Făcând precum Domnul a spus. Ahab, când l-a văzut că vine, La întrebat: „Ce vrei cu mine, Vrăjmașule? M-ai urmărit, Încât și-aicea m-ai găsit?” Ilie-a zis: „Te-am căutat Și iată-acum că te-am aflat. Prea bine știu că te-ai vândut Și numai rău tu ai făcut, În fața Domnului, mereu.
O cruntă boală l-a lovit Pe Elisei, și a murit. Când încă era-n viață el, Cel ce domnea în Israel – Ioas – s-a dus de l-a cătat. În casa lui când a intrat, A plâns zicând aste cuvinte: „Părinte! Oh! Al meu părinte!”, Și-apoi: „Carul lui Israel Și călărimea lui, la fel!”,
Cât Zaharia a trăit – Acela care s-a vădit Că e proroc și pricepea Ceea ce îi descoperea Domnul prin vise – l-a cătat Pe Dumnezeu neîncetat; Iar Dumnezeu l-a ocrotit Și l-a făcut de-a propășit.
Iar pentru ei, tu te-ai făcut Numai un cântăreț plăcut, Cu glas frumos și iscusit, Care anume-i potrivit Cu cântecul cel minunat Ce de pe coarde s-a-nălțat. Ei te ascultă, dar vădesc Cum că nimic nu împlinesc Din vorbele ce le rostești, Din ceea ce le poruncești.
Acesta-i visul, așadar, Pe cari eu – Nebucadențar, Cel ce sunt pus drept împărat – Visatu-l-am, în al meu pat. Acuma Beltșațar, pe tine, Eu te-am chemat, aici, la mine, Ca visul să mi-l deslușești Și al lui tâlc să mi-l vestești. Toți înțelepții cei pe care Marea-mi împărăție-i are, Neputincioși s-au dovedit, Căci ei nu mi l-au tâlcuit. Tu însă poți – cum văd prea bine – Pentru că numai tu, în tine, Ai duhul pe cari îl vădeau Doar dumnezeii sfinți că-l au.”
De-aceea iată, domnul meu, Sfatul pe care ți-l dau eu: Capăt să pui păcatelor, Precum și făr’delegilor Pe care tu le săvârșești! Neprihănit doar, să trăiești! Ai milă de nenorociți, De cei care sunt asupriți Și poate ai să reușești Ca fericirea să-ți lungești!”
Dar Daniel, către-mpărat, În acest fel a cuvântat: „Aceste daruri, le păstrează Și altora le-ncredințează! Totuși, scrisul eu ți-l citesc Și-apoi am să ți-l tălmăcesc.
Aceste vorbe n-au plăcut Preoților cei mai de seamă, Și nici vorbirea, fără teamă, A lui Iisus, nu le-a priit; De-aceea, ei s-au sfătuit, Cu cărturarii, și-ncercau Să-L prindă, însă, se temeau De furia norodului, Vrăjit de-nvățătura Lui.
Când aste vorbe-au auzit, Și căpitanul Templului Și preoții norodului, S-au privit lung și au rămas Înmărmuriți și fără glas. Despre apostoli, nu știau Ce să mai creadă și-ncercau Să vadă ce fel de urmări Avea-vor aste întâmplări.