De-aceea, parte-I fac, să stea Cu toți cei mari alăturea – Cu cei puternici, o să poată Ca să împartă prada toată – Pentru că Însuși El S-a dat La moarte și-a fost așezat În rând cu cei ce se vădeau Că făr’delegi doar săvârșeau – Și-astfel, asupra Lui era, Atunci, păcatul multora – Și pentru că El S-a rugat Spre a-l scăpa pe vinovat.”
El a crescut ‘naintea Lui, Ca o odraslă slabă, care Este Lăstarul ce răsare Dintr-un pământ uscat. N-avea Nici frumusețe; nu vădea Nici strălucire minunată, Ca să atragă – dintr-odată – Privirile, asupra Lui. Nu arătase nimănui, Ceva anume, ca să-i facă, Pe toți, în urmă, să Îl placă.
Cel cari mai mic are să fie În număr, va ajunge-o mie, Iar cel ce-nsemnătate n-are Va fi un neam puternic, mare. Eu, Domnul, am să Mă-ngrijesc, Pe toate să le împlinesc, Mereu, de-a lungul vremilor Când va sosi și timpul lor.”
Domnia Lui are să crească, Mereu, și are să-nflorească. Cu pace fără de sfârșit, Are să fie întărit Jilțul lui David, de domnie, Precum și-a lui împărăție, Pentru că fi-va sprijinită Prin judecată și-ntărită Printr-o neprihănire vie Care va ține pe vecie. Lucrul acesta, negreșit, Are să fie împlinit De râvna Celui cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu.
Când acea zi o să sosească, Domnul are să-i ocrotească Pe-aceia care se vădesc Că la Ierusalim trăiesc. Tare, cel slab o să se ție, Căci precum David o să fie. Casa pe cari David o are, Ca Dumnezeu va fi de tare, Ca Îngerul Domnului lor, Șezând în fața tuturor.
„Neamuri, atunci, au să voiască, De Domnul să se alipească Și-n felu-acesta, tot mereu, Ele vor fi popor al Meu. În al tău mijloc – vei vedea – Necontenit că voi ședea Și-atuncea ai să știi prea bine Căci Cel ce m-a trimis la tine Este chiar Domnul oștilor.
Iată că de la răsărit Și-apoi până la asfințit, Mare Se-arată al Meu Nume Și, pretutindenea în lume, Tămâie, oamenii jertfesc Și al Meu Nume Îl cinstesc Cu daruri de mâncare date Ce se vădesc a fi curate, Căci mare e Numele Meu, Între popoare, tot mereu” – A cuvântat Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are.
Căci, după ce s-a înălțat, Într-un copac s-a transformat Și domină acea grădină De zarzavaturi. Au să vină, Stol, păsările cerului, Să-și facă cuib, în frunza lui.”
El zise: „De aveți credință, Orice vă este cu putință. Chiar când credința vă e doar, Cât un grăunte de muștar, Iar ăstui dud, „Du-te”– i-ați spune – „În mare!”, el vi s-ar supune.”
Acei ce-i ascultau vorbirea, Primindu-i propovăduirea, Îndată, s-au și botezat Și astfel, s-au adăugat, Atuncea, la numărul lor – La cel al ucenicilor, Fiind, în rândul, lor cuprinși – Aproape de trei mii de inși.
Când vorbele i-au auzit, Pe Dumnezeu L-au proslăvit Și-au zis: „Vezi frate, câți Iudei? Văzut-ai câte mii, din ei, Crezură și s-au dovedit, De râvnă, plini, necontenit, Pentru această Lege? Ei
Dar mulți din cei ce-au auzit Cuvântul care-a fost vestit, S-au încrezut în spusa lor. Astfel, al credincioșilor Rând a sporit și, numărați, Au fost cam cinci mii de bărbați.
Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaptelea A răsunat, am auzit, Glasuri, în cer, care-au rostit: „Împărăția lumii, iată, Acuma chiar, a fost luată, Trecând în mâna Domnului, Precum și a Hristosului Cari este-al Său. În acest fel, În veci, va-mpărăți doar El.”