5 Îndată, în mormânt intrară Și cu privirea-l cercetară. Au tresărit, când au văzut Un tinerel, ce-a apărut La dreapta lor, înveșmântat În haine albe. S-au speriat Femeile, când l-au zărit,
El zise-apoi: „De bună seamă, Tu, Daniele, să n-ai teamă! Rugile tale, înălțate De tine, fost-au ascultate, Încă din prima zi în care Ți-ai pus inima, cu răbdare, Să caute, să înțeleagă Și-nvățătură să culeagă, Să știi să te smerești mereu Față de al tău Dumnezeu. Cuvintele pe cari le-ai spus, Acum, la tine, m-au adus!
Spre mine, el s-a îndreptat Și-atuncea, m-am înspăimântat. Jos, la pământ, eu am căzut, Dar el, atunci când m-a văzut, Îmi zise: „Fiu al omului, Iată, vremea sfârșitului Arată astă viziune. Ia seama, la ce îți voi spune!”
Toți privitori-nmărmuriți, Se întrebau, nedumeriți: „Ce e aceasta? Cine știe? Învățături noi, vor să fie? Căci iată – toți am auzit – Ca un stăpân a poruncit, Iar duhu-acela, necurat, De al Său glas, a ascultat!”