14 „Iată că vă mai dau o știre: A „urâciunii pustiire”, Atunci când veți vedea că șade În locu-n care nu se cade – Cine citește să-nțeleagă Și-nvățătură să culeagă – Fugiți în munți, cei din Iudeea!
14 Când veți vedea reprezentantul oribilei distrugeri stând acolo unde nu este normal să fie” – cine citește, să înțeleagă despre ce este vorba –, „atunci cei care vor fi în Iudeea, să fugă spre munți.
14 Când veți vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie – cine citește să înțeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.
Asupritorul și-a întins Mâna și astfel a cuprins Tot ceea ce se dovedea Că mai de preț și scump avea. Ba încă, a mai văzut cum, La sfântul său Locaș, acum, Neamuri s-au strâns și-au cutezat, În el apoi să fi intrat, Deși Tu n-ai îngăduit Lucrul acest, ci-ai poruncit Ca să nu intre nimenea Și-n adunarea Ta să stea!
Așa a zis cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Nici un străin nu va putea, În sfântul Meu Locaș, să stea, A cărui inimă se-arată Că împrejur nu e tăiată Și netăiată va avea Carnea din trup, de-asemenea. Străini-n Israel aflați, Cari împrejur nu sunt tăiați, Nu vor intra-n Locașul sfânt
O oaste, va trimite el, Spurcând Locașul sfânt astfel Și cetățuia, totodată. Va face, jertfa necurmată Să înceteze și va pune A pustiirii urâciune, În loc. O să se folosească De lingușiri, s-ademenească Pe cei cari, împotrivă, sânt, Căci rupt-au legământul sfânt.
De când n-o să mai fie dată Jertfa ce este necurmată, De când se-așează peste fire A urâciunii pustiire, Pe-al timpului răboj, trecute Mai sunt o mie două sute Și nouăzeci de zile. Iată,
Un sfânt, apoi, a început A glăsui și, de îndat’, Alt sfânt apoi l-a întrebat: „Spune-mi, în câtă vreme, oare, Se va-mplini vedenia care Privește jertfa necurmată? Deci, când va fi ea desființată? Apoi, în câtă vreme, oare, Se va-mplini vedenia care Arată cu deosebire Spre-a urâciunii pustiire? Și până când, călcate sânt Oștirea și Locașul sfânt?”
Cu mulți care atuncea sânt, El o să facă legământ. Trainic, acesta o să fie Și-o săptămână o să ție. Când timpul are să arate Că săptămâna-i jumătate, Va face să-nceteze-ndată Jertfa menită a fi dată, Precum și daru-acela care Este adus pentru mâncare. Pe-aripa urâciunilor Care e a idolilor, Va veni unul cari vădește Precum că numai pustiește, Până prăpădul stabilit Cade peste cel pustiit.”
Deci fraților, luați aminte: Nu v-arătați, copii, la minte, Ci-n răutăți, căci doar atunci Eu vă îndemn, ca să fiți prunci. La minte, fiți ca și cei cari Au dovedit că-s oameni mari.
Ferice de aceia care Citesc și-ascultă, dând crezare, Cuvintelor din prorocie, Iar după-aceea, au să știe, Ca lucrurile auzite, Să le păzească, neclintite! Căci vremurile s-au scurtat, Iar timpul s-a apropiat!
Atenți să fiți, căci aici – iată – Înțelepciunea e aflată. Cel care este priceput, Să-ncerce – numărul avut, De fiară – să îl socotească. Atunci când are să-l găsească, Va ști că numărul acel, Număr de om se-arată el. Iar numărul ce îl purtase, E șase sute șaizeci’șase.”