22 Atunci când întâmpla-se-va Că o să vreie cineva Să-și dea ogorul cumpărat, Pentru ca astfel, închinat – Apoi – să fie Domnului – Dar nu e din moșia lui –
Al cincizecilea an, să știți Că trebuie să îl sfințiți. Dați veste, peste-ntreaga fire, Că a venit o slobozire În țară, peste toți acei Cari sunt locuitori ai ei. Anul acela, vreau să fie, Pentru voi, an de veselie. Către moșia ce o are, Se va întoarce fiecare; La ale voastre case-apoi, În acel an, să mergeți voi, Căci i se cere omului Să meargă la familia lui.
Când al tău frate sărăcește Și de nevoie trebuiește Să-și vândă-o parte din moșie, Va trebui atunci să vie Un neam de-al lui, o rudă care E-n drept pentru răscumpărare, Răscumpărându-i fratelui, Vânzarea, din moșia lui.
„Atunci când întâmpla-se-va Să își închine cineva – Ca un dar sfânt dat Domnului – O casă, spre a fi a Lui, Cu preotul o să vorbească, Iar el are s-o prețuiască Așa precum se-arată ea A fi atunci: bună, sau rea. Deci, după prețuirea lui, E casa dată Domnului.
Ci Domnului va fi-nchinat, Atuncea când are să vie, Din nou, anul de veselie, În care-al său cumpărător Va părăsi acel ogor. Să-l hărăziți dar, Domnului, Și să îl dați preotului.
Preotul să îl prețuiască. În prețul ce-o să-l stabilească, Să prindă anii ce-au să fie Până la cel de veselie. În acea zi, omul, apoi, Va da prețul cerut de voi, Pentru un lucru ce s-a dat A fi Domnului închinat.