17 Dacă-nchinat are să fie – Din anul cel de veselie – Ogoru-acela Domnului, Atuncea prețuirea lui Tu trebuie s-o stabilești Așa precum ai să gândești.
Al cincizecilea an, să știți Că trebuie să îl sfințiți. Dați veste, peste-ntreaga fire, Că a venit o slobozire În țară, peste toți acei Cari sunt locuitori ai ei. Anul acela, vreau să fie, Pentru voi, an de veselie. Către moșia ce o are, Se va întoarce fiecare; La ale voastre case-apoi, În acel an, să mergeți voi, Căci i se cere omului Să meargă la familia lui.
Al cincizecilea an să fie – La voi – un an de veselie. Atuncea, să nu semănați; De-asemenea, nu secerați Nimic, din roadele acele, Date de câmpuri, de la ele. Roadele viei netăiate, Nu trebuie-a fi adunate.
De ani. În luna a șaptea, A zecea zi când va cădea, Din trâmbițe o să sunați În țară, ca să anunțați, În acest fel, pe orișicine, Că ziua ispășirii vine.
„Atunci când întâmpla-se-va Să își închine cineva – Ca un dar sfânt dat Domnului – O casă, spre a fi a Lui, Cu preotul o să vorbească, Iar el are s-o prețuiască Așa precum se-arată ea A fi atunci: bună, sau rea. Deci, după prețuirea lui, E casa dată Domnului.
Atunci când întâmpla-se-va Că o să vină cineva Să Îi închine Domnului O țarină, ogorul lui Are să fie prețuit, Pornind de la cât a rodit. Deci trebuie să ai știință Despre câtimea de sămânță Care, de-acel ogor, e dată. Cincizeci de sicli, să iei plată, Pentr-un omer pe care-l vez’ Că-i de sămânță de orez.
Dacă ogorul închinat Lui Dumnezeu, are-a fi dat Când anul cel de veselie Tocmai s-a dus, are să fie, De către preot, prețuit. Prețul să fie socotit După câți ani au să mai fie Până la cel de veselie. Să scadă-apoi, valoarea lor, Din prețul tău pentru ogor – Din cel pe cari l-ai stabilit Când tu, cu omul, ai vorbit.