36 Celor care vor fi scăpat Cu viață, din al vost’ popor – În țările dușmanilor, În care au să locuiască – În inimi, fac să le-ncolțească O spaimă și o frică mare. Speriați vor fi de-o frunză care Foșnește-n palele de vânt. Fugi-vor – chiar dacă nu sânt, Atunci, de nimeni, urmăriți – Ca și de sabie goniți.
36 Cât despre aceia dintre voi care vor fi lăsați, voi aduce frica în inimile lor, în țara dușmanilor lor. Chiar și foșnetul unei frunze luate de vânt îi va pune pe fugă. Vor fugi cum fuge cineva de sabie și vor cădea, deși nu va fi niciun urmăritor.
36 Iar celor care vor supraviețui, le voi trimite frica în inimă acolo, în țara dușmanilor lor. Sunetul slab al unei frunze luate de vânt, îi va determina să fugă. Și vor fugi cum fuge cineva de sabie. Astfel, vor cădea, deși nimeni nu îi va urmări.
36 Celor dintre voi care vor rămâne, le voi pune slăbiciune în inimă în țările dușmanilor lor și foșnetul unei frunze care cade îi va urmări și vor fugi ca și cum ar fugi de sabie și vor cădea când nimeni nu-i va urmări.
36 În inima acelora dintre voi care vor mai rămâne în viață în țara vrăjmașilor lor, voi băga frica și îi va urmări până și foșnetul unei frunze suflate de vânt; vor fugi ca de sabie și vor cădea fără să fie urmăriți.
36 Și celor ce vor rămânea dintre voi, le voi trimite leșin în inimă în țările vrăjmașilor lor, și sunetul unei frunze ce se mișcă îi va urmări și vor fugi ca fugind de sabie și vor cădea când nimeni nu‐i va urmări:
Apoi, plecară la drum iar; Domnul, din cer, i-a ajutat Și-n urma lor a presărat Groaza. Aceasta a venit Și împrejur s-a răspândit, Peste cetățile aflate Pe-acea câmpie. Astfel, toate Dorințele de a-l găsi Pe Iacov și a-l pedepsi – Născute-n numeroase părți, Printre localnici, în cetăți – S-au spulberat, s-au risipit.
Pământul, când ai să-l muncești, Zadarnic ai să te-ostenești. Degeaba ai să ari tu, glia, Căci nu-ți va da ea, bogăția, Iar munca ta pieri-va-n vânt! Pribeag vei fi pe-acest pământ!”
A-nfrânt cetățile pe care Gheraru-n jurul său le are Și-o pradă mare, de război, Din ele, a luat apoi, Căci groaza Domnului venise Și peste ele năvălise.
Atuncea, toți vor tremura, Iar spaima-i va împresura Fără a fi – de bună seamă – Vreo pricină ca să se teamă. Domnul are să-i risipească Pe cei care-au să năvălească – Plini de furie – peste tine Și îi va face de rușine, Căci Dumnezeu a arătat, Precum că El i-a lepădat.
O! Cine o să izbutească A face ca să se pornească, Din mijlocul Sionului, O izbăvire-a neamului Ce este al lui Israel? Iată că Dumnezeu e Cel Care aduce înapoi, În Iacov, prinșii de război. Atuncea, mare bucurie, În Israel are să fie.
O mie, veți fugi speriați, De-un singur om amenințați. Când cinci inși se vor înălța Și când vă vor amenința, Cu toții veți fugi apoi, Până când veți rămânea voi, Asemenea unui stâlp care Se află pe un munte mare, Sau asemenea steagului Aflat pe coama dealului.”
Casa lui David, înștiințată, A fost atuncea, de îndată, Că „Sirienii înarmați În Efraim sunt așezați!” Ahaz, atunci, s-a-nspăimântat Și-al său popor a tremurat, Așa precum clătinați sânt Copacii cei bătuți de vânt.
Când pe Ahaz îl întâlnești, În felu-acesta să-i vorbești: „Ia seama și fii liniștit! De teamă, nu fi stăpânit, Din pricină că doi tăciuni, Doar ca să fumege, sunt buni! N-ai teamă de Rețin – cel care Este în Siria mai mare – Și nici de-al lui Remalia
Chiar de ar bate-al vost popor Oștirile Haldeilor, Și chiar dacă puțini răniți Vor rămânea, și-atunci, să știți Că au să se ridice iară, Din cortul lor și peste țară Vor năvăli, până vor bate Și arde-vor astă cetate.”
Pe mulți, El are să voiască Să-i facă să se poticnească. Cad unii peste alții, iată, Zicându-și: „Haidem, de îndată, Să căutăm să mergem noi, În țara noastră, înapoi! Să mergem la al nost’ popor, Departe de nimicitor!”
În pribegie e plecat Iuda, căci este apăsat. Din pricină că-i greu muncit, Ajuns-a a fi izgonit, Iar locuința-i se vădește Că între neamuri se găsește. Acolo, el nu află tihnă Și n-are parte de odihnă! Prigonitori l-au atacat, Când el era mai strâmtorat.
S-a dus podoaba cea pe care Fiica Sionului o are. Toți căpitanii ei cei mari Ajuns-au ca niște cerbi cari, Peste câmpie, rătăcesc, Însă pășune nu găsesc. Astfel, puterea-i părăsește În fața celui ce-i gonește.
Mai iuți decât se dovedeau Vulturii cerului erau Aceia ce ne-au prigonit. Pe munți și văi, ne-au fugărit. Chiar și-n pustie ne-au cătat, Căci ne-au pândit neîncetat.
Te vaietă, în gura mare, Și strigă-apoi, cât poți de tare, Tu, fiu al omului, căci ea – Adică tocmai sabia – E pregătită să pornească, Pe-al Meu popor să îl lovească. Ea-i împotriva celor cari Sunt voievozi, fiind mai mari În Israel, pentru că ei Sunt dați drept pradă sabiei. Dat sabiei, alături lor, E și sărmanul Meu popor. De-aceea tu, când prorocești, Pe coapse ai să te lovești!
Pentru că vreau să-i îngrozesc În inimi și să înmulțesc Numărul celor hărăziți A fi de sabie loviți, De-aceea tras-am sabia Și-i voi amenința cu ea, La toate porțile, de-ndată. Vai! Ascuțită se arată, Căci pregătită-i de măcel Și fulgeră al ei oțel.
De te vor întreba: „Ce este?”, Tu spune-le: „Vine o veste…” Atuncea când va veni ea, Să știți că, parte, vor avea, De spaimă, inimile toate. Din suflete, nu vă veți scoate Mâhnirea ce vă va cuprinde. Mâinile vor începe-a prinde Să tremure și să slăbească. Genunchii au să se topească Asemeni apei, negreșit. „Iată că vine! A sosit!” – Zice Acel care mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.
Îmi voi întoarce Fața Mea, În contra voastră – veți vedea – Și-atunci, bătuți, aveți să fiți De-ai voști’ vrăjmași și fugăriți. Cei care vă urăsc apoi, Jug greu, vor așeza pe voi Și tot mereu, o să fugiți, Chiar dacă n-ați fost urmăriți.
Astfel, în vremurile-acele – Când pustiită va fi ea – Țara, odihnă, va avea, Cum niciodată n-a primit Când voi, în ea, ați locuit – În anii voștri de Sabat.
Dar Amoriții, țineți minte Că, înarmați, v-au stat, ‘nainte. Ca niște-albine, au venit Și din Seir v-au urmărit, Până la Horma și-ați văzut Că peste tot, ei v-au bătut.
Când cei care împărățeau Peste-Amoriții, cari se-aflau Peste Iordan, spre asfințit – Și tot poporul Canaanit De lângă mare – au aflat Precum că Domnul a secat Atunci, apa Iordanului Pentru ca tot poporul Lui, Să poată trece liniștit, Tăiați, în inimi, s-au simțit Și îngroziți au fost astfel, De oamenii lui Israel.
Treizeci și șase de bărbați Au fost uciși când au fugit. Oastea din Ai i-a urmărit Și-n văi la Șebarim, i-a-mpins. O teamă mare a cuprins Poporu-atunci și fiecare, În pieptu-i, a simțit că are O inimă înspăimântată, Moale, cum apa se arată.