15 Apoi trebuie-njunghiat Țapul care avea menire De jertfă pentru ispășire Adusă-n fața Domnului, Pentru întreg poporul Lui. Sângele țapului adus Va trebui să fie dus, Dincolo de perdeaua care Este în cort, despărțitoare, Căci face-va apoi, cu el, Ca și cu cel de la vițel. Cu sânge, trebuie stropit Înspre capac și, negreșit, Se va stropi și-n fața lui, Cu sângele vițelului.
15 După aceea, să înjunghie țapul jertfei pentru păcat, care este pentru popor, să aducă sângele dincolo de draperie și să facă cu sângele lui la fel cum a făcut cu sângele taurului; să-l stropească pe Capacul ispășirii și înaintea Capacului ispășirii.
15 Apoi să înjunghie țapul sacrificiului pentru păcat, care este (oferit) pentru popor. Să îi aducă sângele dincolo de draperie și să procedeze cu el ca în cazul vițelului: să îl stropească pe capacul Achitării și înaintea acestui capac.
15 Să înjunghie țapul jertfei pentru păcat care este pentru popor și să-i ducă sângele dincolo de perdea! Să facă cu sângele său cum a făcut cu sângele vițelului și să stropească pe capacul ispășirii și în fața capacului ispășirii!
15 Să înjunghie țapul adus ca jertfă de ispășire pentru popor și să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele vițelului, să stropească cu el spre capacul ispășirii și înaintea capacului ispășirii.
15 Și să junghie țapul jertfei pentru păcat care este pentru popor și să aducă sângele lui înăuntrul perdelei și să facă cu sângele lui cum a făcut cu sângele vițelului și să‐l stropească peste scaunul îndurării și înaintea scaunului îndurării.
„Pe al tău frate, să-l previi, Căci trebuie Aron să știe – Când, în al Meu cort, o să vie – Că nu tot timpul va putea Să treacă, de acea perdea, Care-nlăuntru e aflată Și care este așezată Ca să acopere privirii, Acel capac al ispășirii Cari, pe chivot, trebuie pus. În acest fel îi vei fi spus Tu, lui Aron, ca să nu piară, Când, în lăcaș, intra-va iară. Peste capac, un nor va sta, În care Mă voi arăta.
Cu ce rămâne, din vițel, Aveți a proceda la fel, Precum cu primul ați lucrat. Deci ce rămâne, e luat Și dus e-ntr-un anume loc, Pentru că, ars, va fi, în foc. Aceasta este jertfa care E pentru-ntreaga adunare, Dată – precum v-am dat de știre – Drept jertfă pentru ispășire.”
Va trebui ca, mai apoi, Un țap să mai aduceți voi, Lui Dumnezeu, având menire, De jertfă pentru ispășire. Ea – în afară – va fi dată, De arderea ce-i necurmată, Precum și peste-acea măsură Din jertfa pentru băutură.”
De-aceea, El a trebuit Ca să Se fi asemuit Fraților Săi apoi, în toate, Pentru că numai astfel, poate – În legăturile pe care, Cu bunul Dumnezeu, le are – Mereu, a fi – neîndoios – Un preot mare și milos, Vrednic, încredere-arătând, Gata a face orișicând, Pentru norod, o ispășire Pentru orice nelegiuire – Pentru păcatele pe care Al omenirii neam le are.
Și cari îi este, omului, Drept ancoră sufletului, Nădejde neclintită, tare, Care, în Templu, e în stare Să treacă de acea perdea, Ce, înăuntru, se găsea,
Cari nu putea avea nevoi, Ca și ceilalți preoți apoi – Adică nu are de dat Jertfe, pentru al Său păcat, Și nici pentru acele care, Norodul Său, acum, le are – Căci lucru-acesta l-a făcut O dată doar, la început, Când chiar pe Sine, El S-a dat, Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat.
Odată pentru totdeauna, Hristosul nostru a intrat, În Locul cel „prea sfânt” chemat, Și n-a dus sânge de vițel Și nici de țapi. Acolo, El, Cu al Său sânge a intrat, După ce-ntâi a căpătat O veșnică răscumpărare.
Căci dacă acel sânge care Se-arată-a fi al țapilor – Și-asemeni, al taurilor – Și-apoi, cenușa adunată Din vaca cea de jertfă dată, Stropite peste cei aflați Plini de păcate și-ntinați, Face să li se curățească Trupul și-astfel, să se sfințească,
În cea de-a doua, voie are – Să intre – doar preotul mare, O dată-n an, și nu oricum, Ci sânge-având, cu el acum, Ca să-l aducă, negreșit, Pentru păcatul săvârșit De sine însuși, după care, Pentru întreaga adunare – Pentru păcatele găsite Din neștiință-nfăptuite.