Doamne, în mâna Ta cea tare, Se află doar, a mea scăpare. De oamenii ce-n lume sânt, Mă scapă, căci ei, pe pământ – În astă viață – și-au luat Partea cea bună, ne-ncetat. Cu bunătăți, Tu ai umplut Pântecul lor și am văzut Cât de sătui sunt fiii lor Și cum apoi, prinosul lor, La porci l-au aruncat. Dar eu
Din târâtoare, dintre toate Acele care pe picioare Pot a umbla și pot să zboare, Ca să mâncați e-ngăduit Doar cele care s-au vădit Că au, mai lung, fluierul care Piciorul din ‘napoi îl are, Putând să sară pe pământ: Ele îngăduite sânt.
Deci să priviți ca necurate, Acele dobitoace – toate – Care cu patru labe sânt, Putând să umble, pe pământ. Astfel, oricine din popor De va atinge hoitul lor, Tot necurat are să fie, Până când seara o să vie.
Nimeni nu poate să slujească La doi stăpâni – o să-ndrăgească Mai mult pe unul. Pe-amândoi Nu-i va sluji la fel. Iar voi Nu-L veți sluji pe Dumnezeu Și pe Mamona – vă spun Eu!
Pe târâtoarea, bunăoară – Pe care o vedeți că zboară – Să o priviți, neîncetat, Ca pe ceva ce-i necurat, Pe care, voi sunteți opriți, Drept hrană, să o folosiți.
Pentru că Dima m-a lăsat; E în Tesalonic plecat, Căci a iubit lumea de-acum Și, singur, am rămas, pe drum. Crescens e în Galatia, Iar Tit e în Dalmația.
Dar acești oameni se vădesc, Mereu, că doar batjocoresc, Ceea ce nu au cunoscut Și astfel, singuri, s-au pierdut, În ceea ce-au știut, din fire – Adică din a lor simțire – Ca dobitocul, fără minte.