Biblia Todo Logo
အွန်လိုင်း သမ္မာကျမ်းစာ

- ကြော်ငြာတွေ -




Кынтаря кынтэрилор 6:10 - Biblia în versuri 2014

10 „Dar cine, oare, se ivește, Ca zorile de luminoasă? Cine-i ca luna de frumoasă, Ca soarele de curățită Și ca oștirea de cumplită?”

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ


နောက်ထပ်ဗားရှင်းများ

Noua Traducere Românească

10 Cine este aceasta, care se ivește asemenea zorilor, frumoasă precum luna, pură precum soarele, grozavă asemenea unei armate cu steaguri?

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Biblia în Versiune Actualizată 2018

10 Cine este aceasta care își face apariția la fel ca zorii și care este la fel de frumoasă ca luna, pură ca soarele și impunătoare ca o armată cu steaguri?

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

10 Cine este aceasta care se arată ca zorile, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele, dar cumplită ca [trupele] cu steaguri [în vânt]?

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

10 „Cine este aceea care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor?” –

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Traducere Literală Cornilescu 1931

10 Cine‐i aceasta care se arată ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, cumplită ca cetele cu steaguri?

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ




Кынтаря кынтэрилор 6:10
24 ပူးပေါင်းရင်းမြစ်များ  

Ca și lumina e, mereu, Ca razele de dimineață, Când soarele dă lumii viață, Zâmbind pe-aripile de zori Peste un cer lipsit de nori, Ca soarele ce-a apărut După ce ploaia a căzut Făcând ca iarba să-ncolțească Și-ntreg pământul să-nverzească.


Cum e lumina, când e soare, În miez de zi, strălucitoare, Îți vor fi zilele și ție, Iar bezna ta are să fie Precum lumina zorilor.


Dacă cumva, am îndrăznit Ca să privesc soarele-n față Și luna-naitând măreață,


Ei au să tremure de spaimă, Când Domnul se va arăta Și când, în mijloc, El va sta, Pentru că fi-va însoțit De neamul Său neprihănit.


Însă a drepților cărare, Lumină e, strălucitoare, Care va crește tot mereu, Către al zilei apogeu.


„Iubita mea, nu te privești? Te uită ce frumoasă ești! Îți sunt a ochilor bobițe, Ca ochii unei porumbițe.”


„Dar ce se vede? Ce să fie Ceea ce urcă din pustie, Asemeni unor stâlpi de fum Și se îndreaptă-ncoace acum, Având aburi de mir în jur Și de tămâie împrejur, De toate-aromele-nțesat Și de miresme-nconjurat Asemenea celor pe care Doar cel ce vinde mir le are?”


„Iubita mea, frumoasă ești! Cu Tirța te asemuiești. Ca și Ierusalimul, eu Te văd plăcută, tot mereu. Frumoasă ești, dar și cumplită, Încât poți fi asemuită Cu măreția oștilor Șezând sub steagurile lor.


Dar cine ar putea să fie Cea care suie, din pustie? De-al ei iubit, se sprijinește Și-n felu-acesta îi vorbește: „Iată, sub măr eu te-am trezit. Acolo fost-ai zămislit De mama ta, căci te-a făcut Acolo unde te-ai născut.”


Dacă așa te vei purta, Vedea-vei că lumina ta Va răsări, triumfător, Ca și lumina zorilor, Iar vindecarea ta trupească, Iute de tot, o să-ncolțească. Neprihănirea – ia aminte – Are să-ți meargă înainte Și însoțit vei fi, mereu, De slava de la Dumnezeu.


„Dar Cine e Acesta, care, În haine roșii, lucitoare – Dinspre Edom și Boțra – vine, Plin de putere, către tine?” „Eu sunt Cel care a vorbit, Sunt Cel care-a făgăduit Că va aduce mântuirea! La Mine este izbăvirea!”


De-aceea, am să-i biciuiesc Prin toți cei care prorocesc. Uciși vor fi chiar de acele Cuvinte ale gurii Mele, Iar judecățile văzute Cum că de Mine sunt făcute, Pline vor fi de strălucire, Precum lumina, peste fire!


„Dar pentru cel care se teme De al meu Nume-n orice vreme, Va răsări deasupra firii Doar Soarele neprihănirii. Tămăduirea – veți vedea – Sub aripa Lui va ședea. Atuncea, voi o să ieșiți Și bucuroși o să săriți Asemenea vițeilor Care-au ieșit din grajdul lor.


Cei drepți, atunci, la Tatăl lor, Ca soarele, străluci-vor. De-aveți urechi de auzit, Să înțelegeți ce-am vorbit!”


Iisus, pe vârful muntelui, ‘Naintea lor, Și-a preschimbat Fața. Uimiți, ei s-au uitat La fața Lui, cum strălucea Ca soarele, cum răspândea Lumină, haina Sa, în jur, Fiind, din al luminii șnur,


Totuși, vă spun adevărat, Că-n toate lucrurile – noi – Suntem biruitori apoi, Doar prin Acel cari, negreșit, Întotdeauna, ne-a iubit.


Vrând ca Biserica să vie, În fața Lui, și-apoi să fie, Mereu, slăvită și curată – Fără de zbârcituri, sau pată – Ci sfântă, mai presus de fire, Și plină de neprihănire.


În mâna dreaptă, se vedea Că, șapte stele, El avea. Din gura Lui era ieșită O sabie, ce, ascuțită, Pe două părți, se dovedea, Două tăișuri având ea. Ca strălucirea soarelui, Părea să fie fața Lui.


„Apoi, când iarăși m-am uitat, Alt înger mi s-a arătat. Era puternic și-a pornit, Din cer, în nor învăluit. Purta, de-asupra capului, Un arc al curcubeului. Fața-i era ca soarele, Și stâlpi de foc, picioarele. Din cer se pogora ușor, Învăluit fiind în nor.


„Atunci, în cer, s-a arătat, Un mare semn. Am ridicat Ochii, în sus, și am văzut Că o femeie-a apărut. Era învăluită-n soare Și avea, luna, sub picioare. Pe cap, cunună minunată, Purta femeia, însăilată Fiind, dintr-un șireag de stele, Cari sunt douăsprezece ele.


Cetatea, trebuință, n-are De soare sau de lună care S-o lumineze, căci, mereu, Doar slava de la Dumnezeu O luminează și, se știe, Că Mielul e a ei făclie.


Eu sunt Iisus! Iată că Eu Trimis-am, pe îngerul Meu, Către Biserici să vorbească Și astfel, să adeverească Aceste lucruri, ce-au să vină. Sunt, a lui David, Rădăcină, Sămânța Lui. Iată, sunt Eu, Luceafărul care, mereu, Răsare peste-a lumii față, În fiecare dimineață.


Noaptea, nicicând, n-o să mai vie, Iar trebuință n-o să fie, De lampă sau de soare, care Să-i lumineze-atunci, căci are Să-i lumineze, tot mereu – Cu-a Sa lumină – Dumnezeu. Acolo, au să stăpânească Și-n veci au să împărățească.


ကြှနျုပျတို့နောကျလိုကျပါ:

ကြော်ငြာတွေ


ကြော်ငြာတွေ