23 Iabin – cel care, împărat, Era-n Canaan, încoronat – În ziua ‘ceea, a simțit Că e, de Dumnezeu, smerit, În fața fiilor pe care Neamul lui Israel îi are.
David le-a zis: „Nu ați văzut, Ceea ce Domnul a făcut? Nu știți că Domnul Dumnezeu Vă însoțește, tot mereu, Și tihnă ați primit apoi, Din toate părțile dar, voi? În a mea mână, i-a lăsat, Pe toți cei care s-au aflat În țară și au locuit-o. Țara pe care-am dobândit-o Supusă este Domnului Și-asemenea, poporului Pe care Dumnezeu îl are.
Ai lor feciori intrară-n țară Și-n stăpânire o luară. Tu ai smerit, în fața lor, Poporul Canaaniților. Din țară, fost-au alungați Locuitori și împărați.
Într-o clipită-i înfruntam Pe-ai lui dușmani și-i nimiceam. Eu Mi-aș întoarce mâna Mea, S-o fac – în urmă – a cădea Asupra tuturor celor Cari dușmănesc al Meu popor.
Când toate Îi vor fi supuse, Atuncea, chiar și Fiul Lui Se va supune Tatălui, Care, pe toate, le-a supus – Exact așa precum a spus – Pentru ca astfel, Dumnezeu Să fie totu-n toți, mereu.
Tocmai atunci, Barac venea, Căci pe Sisera-l urmărea. Iael, în cale, i-a ieșit Și-n felu-acesta, i-a vorbit: „Vino să îți arăt ceva Și spune-mi dacă, nu cumva, Cel urmărit de către tine Nu-i tocmai cel aflat la mine.” Barac, atunci, a năvălit Și pe Sisera l-a găsit, Cu un țăruș în tâmplă – mort – Zăcând pe jos, în al ei cort.