6 Apoi, la masă au șezut, De au mâncat și au băut. Socrul a stăruit apoi: „La noapte, să rămâi la noi Și plină, inima să-ți fie, În acest fel, de veselie.
6 Astfel, ei au rămas, au mâncat și au băut din nou împreună. Tatăl fetei i-a zis ginerelui său: „Te rog, binevoiește să înnoptezi aici și înveselește-ți inima!“.
6 Astfel, ei au rămas, au mâncat și au băut din nou împreună. Tatăl fetei i-a zis ginerelui lui: „Te rog să accepți să rămâi aici în această noapte; și fii vesel!”
6 Și au șezut de au mâncat și au băut amândoi. Apoi, tatăl tinerei femei a zis bărbatului: „Hotărăște-te dar să rămâi aici la noapte și să ți se veselească inima.”
6 Și s‐au așezat și au mâncat și au băut amândoi împreună. Și tatăl tinerei femei a zis bărbatului: Te rog, rămâi toată noaptea și să ți se veselească inima.
În urmă, Absalom s-a dus, La slujitorii săi, și-a spus: „Luați cu toții seama bine Și să priviți, mereu, la mine! Amnon – la tunsul oilor – E așteptat, la Bal-Hațor. Când are să se veselească, Iar vinul o să-l amețească, Eu vă voi zice-atunci: „Săriți, Asupra lui, și îl loviți!” Grabnic atunci, veți sări voi Și îl veți omorî apoi. Să nu vă temeți, de nimic! Fiți tari, cu inimă, vă zic!”
Când Izabela a aflat Lucrul acesta, a-ntrebat: „Dar oare nu ești tu acel Care domnește-n Israel? Via nu e pierdută, încă. Fii vesel! Scoală și mănâncă! Voi face tot ceea ce pot, Să capeți via lui Nabot. Am să mă duc la Izreel Și-am să vorbesc chiar eu, cu el!”
Gloata a petrecut din plin. A șaptea zi, vesel de vin, Ahașveroș a ordonat Să-i vină famenii de-ndat’. Șapte la număr, ei erau Și iată ce nume purtau: Întâi Mehuman și Bizta; Apoi Harbona, zis Bigta; Urmau Abagta și Zetar Și-n urmă Carcas. Așadar,
Vin îi mai dărui, totodată, Cu care se înviorează. Fața și-o înfrumusețează, Cu untdelemnul dat de Tine. Pâine îi dai, pentru a-și ține Inima tare-n pieptul lui.
După ce toate-am să le-adun, Eu, sufletului meu, îi spun: Ai bunătăți, câte voiești, Pentru mulți ani. Să te-odihnești, Mănâncă și te veselește! Iată, nimica nu-ți lipsește!”
Să știți dar, că atuncea când, „Pace și liniște!”, vor zice, O prăpădenie o să pice, Pe ne-așteptate, peste ei, Precum îi vin, unei femei Însărcinate – fără veste – Durerile, când zămislește. Când prăpădenia va apare, Nu va mai fi chip, de scăpare.
Locuitorii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cuprinși vor fi, de bucurie, Și-apoi, cu mare veselie, Daruri, își vor trimite ei, Căci au murit proroci-acei Care, mereu, i-au chinuit, În vremea-n care au trăit.
Peste pământ, s-a abătut, Atuncea, un cutremur mare, Cari, să dărâme-a fost în stare, A zecea parte, din cetate. Dintre ființele aflate Atunci, acolo, șapte mii S-au șters, din rândul celor vii. Oamenii care au scăpat S-au îngrozit și slavă-au dat, Acelui care e, mereu, Al cerurilor Dumnezeu.
În marea bucurie-a lor, Gloatele-au zis, mai marilor: „Chemați-l pe Samson apoi, Ca să ne desfătăm și noi!” Samson a fost atunci luat Din temniță. El a jucat În fața-ntregului popor, Spre desfătarea tuturor. Când a sfârșit, în lanțuri dus, Între doi stâlpi, el a fost pus.
Levitu-n urmă s-a sculat, Fiind de sluga lui urmat, Precum și de-a sa țiitroare. Când a fost gata de plecare, Socrul său, iar, a stăruit: „Iată că ziua s-a sfârșit Și înserarea-acum se lasă. Mai stai puțin, la mine-acasă. La noapte, ai să dormi la noi Și vei pleca în zoiri apoi, Ca plină inima să-ți fie – În acest fel – de veselie.”
Via au strâns și au călcat Struguri-n teascuri, după care A fost o veselie mare, Căci au mâncat și au băut Și bucuroși au petrecut. În case-apoi când au intrat, Pe-Abimelec, l-au blestemat,
Boaz, cu-ai săi, a chefuit Și inima și-a veselit. Rut, răbdătoare, a vegheat, Iar când s-a dus de s-a culcat Lângă un stog și-a adormit, Picioarele i-a dezvelit, Lungindu-se-apoi, ușurel,
Abigail l-a părăsit, Pe David și a revenit La casa lui Nabal, de-ndat’, Tocmai atunci când el a dat O masă celor ce-l slujesc – Ca un ospăț împărătesc. Vesel, Nabal se dovedea, Căci băutura-l amețea. Abigail, nimic, nu-i spuse, Despre tot ceea ce făcuse.