26 Omul acela a plecat Și cu ai săi, s-a așezat În țara neamului Hetit, Unde-o cetate a zidit. Acesteia, nume, i-au dat Și Luz, cetatea s-a chemat, Iar al ei nume se vădește Că până astăzi dăinuiește.
Pentru că Domnul a făcut Să se audă-nentrerupt, Un vuiet de oștire mare, De călărime și de care. Când Sirieni-au auzit Vuietu-acela, s-au gândit: „Mai marele lui Israel Are alăturea de el, Pe cel ce este împărat Peste Hetiți încoronat, Și pe-mpărații cei pe care Țara Egiptului îi are. În contra noastră, împreună, Toți vor veni, să ne răpună.”
Dacă un car se aducea, El, în argint, se prețuia, Iar sicli care s-au plătit, La șase sute s-au vădit. Un cal putea fi cumpărat Tot pe argint, iar prețul dat – Cari tot în sicli-i socotit – O sută cincizeci, s-a vădit. Aceiași negustori erau Cei care, cai, le aduceau Și împăraților aflați Peste Hetiți încoronați Și-asemeni și celor pe care, În frunte, Siria îi are.
El s-a-nvoit să le arate Un loc, să intre în cetate. Prin locul astfel cunoscut, Ei au intrat și au trecut Cetatea cu oamenii ei, Prin ascuțișul sabiei. Un singur om a fost cruțat: Acela cari le-a arătat Locul. El și familia lui Au viețuit măcelului, Iar când războiul s-a sfârșit, Să plece li s-a-ngăduit.
Manase nu i-a izgonit – Nici el – pe cei ce s-au găsit În locul cari Bet-Șean se cheamă, Nici din Tanac – de bună seamă – Nici din Ibleam și nici din Dor Și nici de primprejurul lor. Cei ce-n Meghido s-au aflat, Și ei – de-asemeni – au scăpat, Pentru că n-au fost izgoniți; La fel cei care, aciuiți, Erau în satele pe care Meghido-n jurul său le are. În ăst fel, neamul Canaanit, Ca să rămână-a reușit, În țară, în continuare.