Biblia Todo Logo
အွန်လိုင်း သမ္မာကျမ်းစာ

- ကြော်ငြာတွေ -




Isaia 50:11 - Biblia în versuri 2014

11 Voi – care faceți foc și știți, Mereu, ca să îl întețiți, Punând tăciuni – să căutați, Doar în lumină să umblați – Doar în lumina cea pe care, Focul, făcut de voi, o are. Din a Mea mână, vor veni Toate și se vor împlini, Pentru ca să ajungeți voi, Să zaceți în dureri apoi.”

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ


နောက်ထပ်ဗားရှင်းများ

Noua Traducere Românească

11 Iată, voi toți care aprindeți un foc și purtați torțe aprinse, umblați, dar în lumina focului vostru și a torțelor pe care le-ați aprins! Aceasta veți primi din mâna Mea: veți zăcea într-un loc al durerii.

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Biblia în Versiune Actualizată 2018

11 Iar voi toți care aprindeți un foc și care folosiți torțe aprinse, umblați în lumina focului vostru și a torțelor pe care le-ați aprins! Acestea sunt lucrurile pe care le veți primi din mâna Mea; și veți zăcea având dureri!»

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020

11 Iată, voi toți care aprindeți focul, care încingeți cărbuni, umblați în lumina focului vostru și între cărbunii pe care i-ați aprins: din mâna mea a fost aceasta pentru voi și veți zace în chinuri.

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924 Dumitru Cornilescu

11 Iar voi toți, care aprindeți focul și puneți tăciuni pe el, umblați în lumina focului vostru și în tăciunii pe care i-ați aprins! Din mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri, ca să zăceți în dureri.”

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ

Traducere Literală Cornilescu 1931

11 Iată, voi toți, cei ce ațâțați focul și vă înconjurați cu tăciuni, umblați în lumina focului vostru și între tăciunii pe care i‐ați aprins. Aceasta veți avea din mâna mea: veți zăcea în durere.

အခန်းကိုကြည့်ပါ။ ကော်ပီ




Isaia 50:11
30 ပူးပေါင်းရင်းမြစ်များ  

Cresc idolii – sporesc mereu – Iar oamenii, neîncetat, La domni străini au alergat. Dar eu nicicând n-am să mă duc, Jertfele lor, să le aduc; De sânge-s jertfele acele. Eu nu pun pe buzele mele,


Dar parte de durere multă Are cel rău, cari nu ascultă. Cel care-n Domnul se încrede, Necontenit acela vede Cum îndurarea Domnului Se-adună împrejurul lui.


Ca un nebun ce-a azvârlit Săgeți arzând, ucigătoare,


De ce, mereu, voi vă grăbiți, Argintul să îl cântăriți Pentru ceva ce se vădește Că nici măcar nu vă hrănește? De ce vă place ca să dați Tot ce prin muncă câștigați, Ceva pentru a cumpăra, Ce nu vă poate sătura? Să ascultați dar, ce vă spun Și veți mânca ce este bun, Iar al vost’ suflet va putea, Hrană gustoasă, a avea.


Cu-a lui privire în pământ, El va vedea precum că sânt Necazuri doar, în jurul său, Grele nevoi, neguri și rău. Poporul fi-va părăsit, Fiind – în beznă – izgonit.


Căci răutatea ăstui loc Arde asemeni unui foc Care înghite mărăcini, Precum și tufele de spini, Lovind pădurea-n al său drum, ‘Nălțând din ea mari stâlpi de fum.


Ceea ce tu ai moștenit – Prin bunătatea Mea cea mare – Îți voi lua, fără cruțare. Am să te fac să îi slujești Pe cei pe cari îi dușmănești. Iată că te voi scoate-afară Și te voi duce într-o țară Îndepărtată, neștiută, Ce nu îți este cunoscută. Tu ai aprins focul pe care Apriga Mea mânie-l are. Îl faci să ardă-ntotdeauna, Căci ai păcătuit într-una.”


Tu, casă a lui Israel, Ascultă ce a zis Acel Care e Domn și Dumnezeu: „Duceți-vă dar, vă-ndemn Eu, Pe-ai voștri idoli să-i slujiți! După aceea, o să știți, Pe Mine să Mă ascultați Și nu o să mai căutați Să pângăriți Numele Meu Cel sfânt, tot aducând, mereu, Toate-ale voastre daruri care Date au fost pentru mâncare, La cei cărora le slujeați, Pe care idoli îi aveați!


Ca și-n Egipt, ciumă-am trimis Asupră-vă și i-am ucis Pe-ai voști’ tineri, cu sabia; Caii, am pus, să vi se ia. Făcut-am de vi s-a suit, În nări, duhoarea ce-a ieșit Din tabăra unde erați Toți, laolaltă adunați. Cu toate-acestea însă voi Nu v-ați întors la Mine-apoi.”


Rugină-n grâu am răspândit Și cu tăciune l-am lovit. Grădinile ce le-ați avut, Viile care v-au crescut Mândre și mari, ai voști’ smochini Și-asemenea ai voști’ măslini Ajuns-au – deseori – să cadă, Lăcustelor lacome, pradă. Cu toate-acestea însă voi, Nu v-ați întors la Mine-apoi!”


Aceia care lipiți sânt De idoli, au îndepărtat Mila de ei. Eu, ne-ncetat,


Al oștii Domn a pregătit Lucrul acesta, negreșit. Popoarele se ostenesc Doar pentru foc și se trudesc Degeaba neamurile-aflate Pe-ntreg pământul răsfirate.


Iar împăratu-a poruncit: „Hei, slujitori! Iute-l legați Și-apoi, afară-l aruncați, În negura plânsetelor Și în scrâșnirea dinților!


Plângând, adevărații fii, Ai cerului Împărății, În mijlocul plânsetelor Și în scrâșnirea dinților.”


Tocmai de-aceea, v-am mai spus, Că în păcate-o să muriți. Dacă, a crede, nu voiți, Că „Eu sunt”, în al vost’ păcat, Muri-veți!” Ei L-au întrebat:


„Eu am venit ca, lumea toată, Astfel, să fie judecată:” – A zis Iisus – „cei orbi să vadă; Iar cei ce văd, să nu mai vadă Și orbi s-ajungă.” Lângă ei,


Întrucât ei n-au cunoscut, În tot ceea ce au făcut, Neprihănirea cea pe care Domnul o dă, la fiecare. Au căutat, cu osebire, Să-și facă o neprihănire A lor și-atunci, nu s-au supus Neprihănirii cari, de sus, Venit-a, de la Dumnezeu.


Limba-i un foc, s-aveți dar știre, E-o lume de nelegiuire. Ea este mădularul care, Mereu, aduce întinare, Trupului nostru. Când o prinde Focul gheenei, ea cuprinde, Pe negândite-a vieții roată.


Fiara, după ce-a fost învinsă, Ajunsa-n urmă a fi prinsă; Cu ea, prorocul mincinos A fost și el prins, ne-ndoios. El este cel care făcea Semne, cu care-i amăgea Pe toți cei cari au căpătat Semnul și-apoi, s-au închinat Icoanei fiarei. Amândoi, Prinși și-aruncați au fost apoi – De vii – într-un anume loc, Care e iazul cel de foc. Pucioasă, iazu-acela are Și arde fără încetare.


Oricine, scris, n-a fost găsit În cartea vieții, negreșit, A fost, îndată, aruncat, În iazul cel, „de foc”, chemat.”


ကြှနျုပျတို့နောကျလိုကျပါ:

ကြော်ငြာတွေ


ကြော်ငြာတွေ