14 Până pe seară – negreșit – Cade-un prăpăd neașteptat Și totul fi-va măturat Până în zori. Așa pățesc Acei care ne jefuiesc, Căci astă soartă îl pândește Pe cel care ne asuprește.
Când l-au găsit, au cuvântat: „Venim să-ți înmânăm solia De la-mpăratul Ezechia. Ascultă dar, ceea ce-a zis, Atuncea când el ne-a trimis: „Aceasta e o zi amară: E de necaz și de ocară. Zi de pedeapsă se arată Și gata e să se abată Peste-al Iudeilor popor. Din pântecele mamelor, Copiii stau să se ivească, Dar nu-i putere să se nască.
Îngerul Domnului, sosit În miez de noapte, a lovit Oștile-Asirienilor. El a ucis, din rândul lor – Atunci – o sută și optzeci Și cinci de mii, de oameni. Deci, Când zorile s-au arătat, Doar trupuri moarte a aflat – Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,
„Iată că dimineața vine, Dar noaptea – încă – se mai ține” – A zis străjerul. „Dacă vreți Să mă-ntrebați, voie aveți. Acum, întoarceți-vă dar, Și-apoi veniți să-ntrebați iar.”
Apoi, cetatea cea chemată Drept Ariel, împresurată Are să fie. Vor răzbate Plânset și geamăt, din cetate, Iar pentru Mine-n timpu-acel, Ea fi-va ca un Ariel.
Vrăjmașii care te înfruntă, Vor fi ca pulberea măruntă. Asupritorii au să-ți fie, Precum e pleava pe câmpie, Purtată-n zbor peste pământ, De adierea unui vânt.”
Ca o vedenie de noapte, Ca și un vis, ca niște șoapte, Așa are a fi de mare Numărul neamurilor care Se vor lupta cu Ariel. Așa va fi dușmanul cel Care-mpotriva lui se suie, Îl înconjoară-n cetățuie, Ca să pornească un război, Strângându-l de aproape-apoi.
Asemenea șuvoaielor Care din albii au ieșit, Suflarea Lui s-a dovedit Și pân’ la gât s-a ridicat, Să ciuruiască, ne-ncetat, Popoarele din largul firii, Cu ciurul greu al nimicirii, Punând apoi – fără-ndoială – În gura lor, câte-o zăbală Ce se vădește-nșelătoare.
Pustiitorule, îți vine Timpul când fi-va vai de tine, Chiar dacă n-ai fost pustiit Și încă n-ai fost jefuit Tu, cel care te dovedești Precum că știi să jefuiești. Când îți vei duce la-mplinire Lucrarea ta de pustiire, Ai să ajungi ca, negreșit, Să fii la rându-ți pustiit. După ce ai să isprăvești Ce-ai început să jefuiești, Ai să ajungi ca, negreșit, Să fii tu însuți jefuit.”
Atunci ai să-ți aduci aminte De groaza cea de dinainte Și ai să-ntrebi plin de mirare: „Unde e logofătul, oare? Unde e vistiernicul? Unde este puternicul Acela cari sarcină-avea Ca peste turnuri a veghea?”
Iar pentru ele-n acest ceas, Domnul e Cel care a tras La sorți și-o țară, El le-a dat. Cu frânghia de măsurat, A măsurat-o și-a-mpărțit-o Și-n urmă, lor le-a dăruit-o. Ele stăpâne au să fie În țară, pentru veșnicie.
Pe-aceia care se certau Cu tine și te dușmăneau, Degeaba-i vei mai căuta, Căci nu se vor mai arăta. Pe cei care se războiesc Cu tine, am să-i nimicesc.
Iată-ți dar soarta-n viitor, Partea pe care ți-o măsor, Pentru că tu ai arătat Cum că pe Mine M-ai uitat, Iar toți ai tăi știu să își pună Speranțele, doar în minciună.
Atunci, întregul Israel Era cu Dumnezeu, căci el, Lui îi fusese închinat Fiind mereu asemănat Cu roadele dintâi luate Din țarinile-mbelșugate. Cei cari din ele se-nfruptau De-ndată vinovați erau Și-apoi venea asupra lor, Valul nenorocirilor.”
Eu Însumi voi veni apoi, Ca pe Esau să îl despoi. Nu va putea a se feri, Pentru că voi descoperi Ascunzătorile în care Credea că va găsi scăpare. Vecinii lui, copii sau frați – Atuncea – nu vor fi cruțați, Ci vor pieri și-n acest fel Nu va mai fi nimic din el!
Nu vor mai strânge lemne noi, Din câmp sau din păduri, căci ele – Adică armele acele – Au să le-ajungă, negreșit. Pe cei care i-au jefuit, Atunci ei au să-i urmărească Și au ca să îi jefuiască. Îi vor prăda pe-aceia care I-au tot prădat, fără-ncetare” – Zice Acel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.
Pe Iuda și pe-al său popor, Domnul va pune stăpânire, Căci este a Lui moștenire Și ea se află pe-un pământ Care se dovedește sfânt. Al Lui o să ajungă iar, Ierusalimul, așadar.
Așa să piară toți cei răi, O Doamne, toți vrăjmașii Tăi! Însă acei ce Te iubesc, Ca soarele se dovedesc, Când peste-naltul cerului Se-arată, în puterea lui.” Țara a căpătat odihnă, În patruzeci de ani de tihnă.