În casa lui – tu știi prea bine – El nu-i mai mare, decât mine. De la nimic nu sunt oprit, Căci a găsit că-i potrivit, Să aibă-ncredere în mine. Nimic – afară doar de tine – Stăpânul, nu mi-a interzis. În acest caz, nu mi-e permis Să-i fac un rău, atât de mare, Stăpânului. Nu sunt în stare! Cum aș putea ca să gândesc Astfel, și să păcătuiesc Și față de stăpânul meu Și-apoi, față de Dumnezeu?!”
Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești la robul său, La roaba lui, la boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”
La fel e și cu acel care Merge, împins de pofta lui, Către soața aproapelui. Cel ce pornirea nu-și învinge Și de femeie se atinge, Nu va scăpa nepedepsit.
Ce preacurvii ai săvârșit, Pe toate Eu ți le-am zărit. Nechezături, scoase de tine – De-asemenea – nu-Mi sunt străine. Curviile nelegiuite – Nenumărate – săvârșite Pe dealuri, dar și pe câmpie, Toate-Mi sunt cunoscute Mie. Și urâciuni – câte-ai făcut – Pe toate Eu ți le-am văzut. Ierusalime, vai de tine! Nu înțelegi că este bine, Acuma, să te curățești? Oare, cât timp mai zăbovești?”
De preacurvii, țara e plină, Iar jurămintele-s pricină Pentru-a ei jale necurmată. Iată, câmpia e uscată.” Alergătura lor țintește Numai spre rău și se vădește Că vitejia arătată Spre făr’delegi e îndreptată!
Lucrul acesta, negreșit, Are să fie împlinit, Pentru că ei – cum am văzut – O mișelie au făcut, În Israel. Au jinduit Și-n urmă ei au preacurvit Cu soațele ce le aveau Cei cari, aproape, le erau. De-asemenea, au prorocit Și-n al Meu Nume au vorbit Numai minciuni, chiar dacă Eu Nu le-am trimis cuvântul Meu. Știu ceea ce s-a întâmplat Și martor sunt, neîncetat!”
„Pentru că voi vă veseleați Necontenit, când jefuiați Tot ceea ce se dovedea Că este moștenirea Mea! Ca o juncană, voi săreați, Mereu, în iarbă! Nechezați Asemeni unor armăsari Ce se vădeau focoși și tari!”
O, dacă eu aș fi putut Ca, în pustiu, să fi avut Un han, atunci mi-aș fi lăsat Poporul. M-aș fi depărtat De el, căci toți sunt preacurvari Și sunt mișei care de cari.”
Cei cari în tine s-au aflat, La urâciune s-au dedat, Căci au luat soața pe care Cel ce le e aproape-o are. Iată-i acum că s-au spurcat Atunci când și-au amestecat – Nepăsători – sângele lor, Cu sângele nurorilor. Iată dar, că și-au necinstit Nurorile; ba au curvit Cu fetele ce se vădeau Că ale lor surori erau – Deci tocmai cu cele pe care Drept fiice, tatăl lor le are.
Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești, în gândul tău, Roabă sau rob, ori boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”