8 Dar Dumnezeul nost’ apoi – Totuși – S-a îndurat de noi, Căci câțiva oameni ne-a lăsat Cari din robie au scăpat, Iar adăpost, pe-acest pământ, Ne-a dat, în locul Lui cel sfânt, Unde apoi ne-a luminat Și-unde putință ne-a lăsat Să răsuflăm, tari să ne ție, Când înduram aspra robie.
8 Acum, pentru puțină vreme, am avut iarăși parte de bunăvoința Domnului, Dumnezeul nostru, Care ne-a lăsat o rămășiță și ne-a dat un adăpost în Locul Său cel Sfânt, pentru ca Dumnezeul nostru să ne lumineze ochii și să ne aducă puțină înviorare în sclavia noastră.
8 Acum, pentru puțin timp, am beneficiat din nou de bunătatea Dumnezeului nostru care se numește Iahve – Cel care ne-a lăsat câțiva oameni din toți aceia care eram cândva; și ne-a dat un adăpost în locuința Lui sfântă. S-a întâmplat așa pentru ca Dumnezeul nostru să aprindă din nou lumina ochilor noștri și să ne aducă puțină speranță în sclavia noastră!
8 Acum, pentru puțin timp a fost [peste noi] îndurare de la Domnul Dumnezeul nostru. A făcut să rămână pentru noi un rest și să ne dea un țăruș în locul său cel sfânt, ca Dumnezeul nostru să ne lumineze ochii și să ne dea puțină alinare în sclavia noastră.
8 Și totuși Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi, lăsându-ne câțiva oameni scăpați și dându-ne un adăpost în locul Lui cel sfânt, ca să ne lumineze ochii și să ne dea puțină răsuflare în mijlocul robiei noastre.
8 Și acum puțintel s‐a îndurat Domnul Dumnezeul nostru ca să ne lase o rămășiță să scape și să ne dea un cui în locul său cel sfânt, ca Dumnezeul nostru să ne lumineze ochii și să ne dea puțină înviorare în robia noastră;
Poate că Domnu-a auzit, Tot ce Rabșache a rostit. De-Asirieni a fost trimis, Iar vorbele care le-a zis, Pe Domnul Îl batjocoresc. De-aceea eu, acum, gândesc Precum că Domnul Dumnezeu – Cel care este viu, mereu – Nu va lăsa nepedepsite Vorbele care-au fost rostite. O rugăciune-n acest ceas, Pentru cei care-au mai rămas, Vreau să îți fac, acuma, eu, Să-i înalți tu, lui Dumnezeu.”
Chiar dacă suntem înrobiți, Totuși nu suntem părăsiți De Dumnezeu, căci El – spre noi – Făcut-a să se-ndrepte-apoi, Bunăvoința celor cari Se află-n Persia mai mari. Astfel, noi – sprijin – am primit, Încât din nou, am construit Casa lui Dumnezeu, pe care El – în Ierusalim – o are. Acuma, noi avem un rost Și-avem, în Iuda, adăpost.
Doamne, Te rog, să iei aminte, La rugăciunea mea fierbinte, Precum și la a celor care, Se tem de al Tău Nume mare. Izbândă dă-mi, să reușesc – Azi – trecere, să dobândesc!” Pe vremea-n care mă rugam, Paharnic – încă – mă aflam, În slujba celui care-a stat, Pe scaunul de împărat.
Însă, în bunătatea-Ți mare, Tu arătat-ai îndurare, Pentru că nu l-ai părăsit Și astfel nu l-au nimicit Vrăjmașii, căci ești iertător, Ești milostiv și-ndurător.
Să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit!” și-apoi mereu, Ai mei potrivnici toți să fie – În inimi – plini de bucurie, Când seama ei vor fi luat, Precum că eu m-am clătinat.
În strâmtorare când sunt eu, Mă-nviorează Dumnezeu. Tu Îți întinzi mâna spre cei Cari se vădesc dușmani ai mei, Iar dreapta Ta mă întărește Și mântuire-mi dăruiește.
Când către El ai să privești, De grabă ai să și simțești Cum luminată o să-ți fie Fața, de-o mare bucurie, Și-n veci curată se va ține, Căci nu se umple de rușine.
Omul sărac și cel bogat Se întâlnesc neîncetat, Pentru că Domnul – e știut – Pe amândoi că i-a făcut La fel, din lut când i-a luat Și ai lor ochi i-a luminat.
Dacă Domnul oștirilor Nu ar fi fost cu-al nost’ popor – Ca să ne lase-o rămășiță, Să nu ne piară-a noastră viță – Precum Sodoma ajungeam Și cu Gomora semănam.
Când îți va da Domnul odihnă Și ai s-ajungi a găsi tihnă În urma frământării tale Și-a trudei de pe a ta cale – Date de greul jug purtat, În vremea-n cari rob te-ai aflat,
Au să primească-n Casa Mea, Un loc. Un nume vor avea, Nume cu mult mai bun – pot zice – Decât cei cari sunt fii și fiice. Numele dat lor o să fie Un nume pentru veșnicie.
Căci Cel Prea-Nalt – cari locuiește În veșnicii și se vădește Că al Său Nume este sfânt, Mereu – a spus acest cuvânt: „În locuri ‘nalte, Mă găsesc Și în sfințenie locuiesc. Dar sunt cu cel ce e zdrobit, Cu omul care e smerit, Căci cercetez inimi zdrobite Și-nviorez duhuri smerite.
Dacă se va-ntâmpla, cumva, Că mai rămâne cineva, Dintre locuitorii ei – Și-a zecea parte vor fi ei, Din rândul celor cari erau În țară și o locuiau – Și-aceștia fi-vor nimiciți, Fiind – de moarte – înghițiți. Dar după cum este păstrat Butucul, când este tăiat Un terebint sau un stejar, Poporul se va naște iar, Căci o sămânță sfântă are, Din rădăcină, a răsare.”
La Ieremia-au alergat Și-n acest fel au cuvântat: „Bine primită, vrem să fie Ruga ce ți-o aducem ție! Venim să te rugăm, apoi, Să mijlocești tu, pentru noi, La al tău Domn și Dumnezeu, Pentru că știi cât ni-e de greu. Mulți fost-am, dar în acest ceas, Puțini – vezi bine – am rămas.
Nimeni – din astă rămășiță Care-i din a lui Iuda viță Și în Egipt s-a așezat Cu gând de-a se fi-napoiat În țara ei – nu va putea Să scape de pedeapsa Mea! Câțiva doar, din Egipt, apoi, Se vor întoarce înapoi!”
Tot voi lăsa o rămășiță Din a poporului lor viță, Și-anume fii și fiice. Ei Se vor vădi a fi acei Cari vor aduce mângâiere, Pentru a voastră grea durere, Căci astă rămășiță-apoi, Are să vină pân’ la voi. Purtarea ei, o veți vedea Și astfel vă veți mângâia De răul ce-l veți fi văzut Peste Ierusalim căzut, Când pedepsi-voi a lui fire Și-am să-i trimit nenorocire.
Când auzit-am ce-ai vestit, Doamne, pe loc m-am îngrozit. Însuflețește-a Ta lucrare, În cursul anilor pe care I-ai rânduit! Fă-Te știut! Fă-Te, în lume, cunoscut, În vremurile viitoare. Dar în mânia-Ți arzătoare, Doamne, mereu să-Ți amintești De rânduielile-Ți cerești!
Din el ieși-va Piatra care, În vârful lui, unghiul o are. Țărușul va ieși, apoi, Din el, și arcul de război, Precum și toți aceia cari Vor fi drept căpetenii mari.
Semănăturile-au să fie Bune, iar vița cea de vie Și câmpul vor da rod bogat, Căci roua le va fi udat. Aceste lucruri, arătate, Cu toate au să fie date – Atunci – la astă rămășiță Din al poporului vost’ viță.
Iată ce-a zis Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are: „Dacă acest lucru, cumva, Îl va mira pe cineva Din cei ce sunt o rămășiță Din al poporului vost’ viță, Credeți că lucru-acesta, oare, Și pentru Mine-i de mirare?”
Isaia a strigat astfel, Referitor la Israel: „Chiar dacă numărul cel mare Al fiilor pe care-i are Israelul, în largul zării, Va fi precum nisipul mării, Doar rămășița e sortită Ca să ajungă mântuită.
Iată răsplata ce-o primește Acela care biruiește: Un stâlp, pe-acela, îl fac Eu, Al Templului lui Dumnezeu Și niciodată-apoi, din el, Nu va ieși omul acel; Iar Numele lui Dumnezeu, Pe el, atunci, am să-L scriu Eu. Am să mai scriu, de-asemenea, Și numele ce-l va avea Cetatea Lui – aceea care, Din ceruri o să se coboare Și care, precum bine știm, Va fi noul Ierusalim. De-asemenei, voi mai scrie Eu, În urmă, și Numele Meu, Și îl voi însemna anume – Atuncea – cu al Meu nou Nume.
Doar Ionatan, știre, n-avuse De jurământul ce-l făcuse Întreg poporul. A găsit Un fagure și și-a înfipt Toiagu-n el. L-a ridicat Și-ndată i s-au luminat Ochii, când gustul, i-a simțit.
Îndată, Ioanatan îi zise Omului care îi vorbise: „Iată ce cred, acuma, eu: Gândesc precum că, tatăl meu – Prin jurământul așezat – Poporul doar l-a tulburat. Când am simțit gustul pe care Mierea aceasta bună-l are, Privirea mi s-a luminat!