19 În urmă, Ahimaț – cel care, Părinte, pe Țadoc, îl are – A zis: „Mă lasă să mă duc Și împăratului să-i duc Vestea că Domnul l-a scăpat De-ai săi vrăjmași și-a arătat Că i-a făcut dreptate-astfel.”
19 Ahimaaț, fiul lui Țadok, i-a zis lui Ioab: ‒ Lasă-mă, te rog, să alerg și să-i duc regelui vestea cea bună că Domnul l-a eliberat din mâna dușmanilor săi.
19 Ahimaaț, fiul lui Țadoc, a zis: „Lasă-mă să dau fuga și să duc împăratului vestea cea bună că Domnul i-a făcut dreptate, scăpându-l din mâna vrăjmașilor săi.”
Apoi, pe preotul Țadoc, El l-a privit și-a zis: „La loc, Duceți chivotul Domnului. Mă înțelegi? La locul lui, Trebuie iar, să-l așezați Și în cetate-apoi să stați. Pe Ahimaț – iată-l că vine – Pe fiul tău, să-l iei cu tine. Pe fiul lui Abiatar – Pe Ionatan – să-l mai iei dar. Ia-l și pe-Abiatar apoi, Și toți veți merge înapoi, Către cetate. Du-te-n pace, Căci eu – acuma – n-am ce face.
Acolo sunt și fiii lor, Adică ai preoților: E Ionatan – acela care Pe-Abiatar părinte-l are – Și Ahimaț, cel cari, drept tată, Îl are pe Țadoc. Deci iată, Nu vei fi singur în cetate, Iar toate veștile aflate, În casa împăratului, Va trebui, lor, să le spui, Căci ei o cale-au să găsească Apoi, să mi le-mpărtășească.”
Așa precum fusese-n plan, Și Ahimaț și Ionatan, Lângă fântâna Roguel Ședeau ascunși. În locu-acel, O slujnică, la ei, venea Și vești – mereu – le aducea, Iar ei – în urmă – alergau La David și îl înștiințau De toate câte le-au aflat. Ei – în cetate – n-au intrat, Căci se temeau ca, nu cumva, Să îi zărească cineva.
„Orice se-ntâmplă, domnul meu, Îngăduie să plec și eu!” – Răspunse Ahimaț. „Prea bine. Ai învoire, de la mine” – Zise Ioab. „Poți să te duci, Urma lui Cuși, să o apuci”, Iar Ahimaț a alergat Și spre câmpie s-a-ndreptat, Încât, pe Cuși, l-a depășit Pe drum și-n față, i-a ieșit.
Ajunse Cuși și zise-asatfel: „Află acuma, Domnul meu, Vestea cea bună: Dumnezeu, Să știi că ți-a făcut dreptate Și izbăvit ești, împărate, De toți cei ce s-au ridicat Și rău să-ți facă-au încercat.”
Dar Tu vezi tot, căci Tu privești Necazurile, suferința, Și doar Tu, Doamne, ai putința Să iei în mâini pricina lor. Tu ești nădejdea tuturor. În Tine, cel ce s-a vădit Precum că e nenorocit, Și-a pus toată nădejdea lui. De-asemenea, orfanului, Mereu îi dai sprijinul Tău.
Te scoală Domnul meu Cel sfânt! Mânia Ta să îi lovească! Te scoală, Dumnezeul meu! Trimite-le a Ta mânie Potrivnicilor mei, mereu, Ca să oprești a lor urgie. Trezește-Te să îmi ajuți! Trezește-Te Doamne odată! De mine Doamne-aminte-adu-Ți, Și rânduiește-o judecată!
Deci, prea iubiților mei frați, Voi, singuri, nu vă răzbunați; Ci să-L lăsați pe Dumnezeu Să Se răzbune, căci, mereu, El va trimite-a Sa mânie, Exact așa după cum scrie: „Doar Eu am drept de răzbunare Și dăruiesc la fiecare, Câte-o răsplată, pe măsură” – Ne spune Domnul, prin Scriptură.