17 Așa precum fusese-n plan, Și Ahimaț și Ionatan, Lângă fântâna Roguel Ședeau ascunși. În locu-acel, O slujnică, la ei, venea Și vești – mereu – le aducea, Iar ei – în urmă – alergau La David și îl înștiințau De toate câte le-au aflat. Ei – în cetate – n-au intrat, Căci se temeau ca, nu cumva, Să îi zărească cineva.
17 Ionatan și Ahimaaț așteptau veștile la En-Roghel, deoarece nu îndrăzneau să intre în cetate. O slujitoare venea și le aducea veștile, iar ei se duceau și îl înștiințau pe regele David.
17 Ionatan și Ahimaaț așteptau veștile la En-Roghel; pentru că nu aveau curajul să intre în oraș. Exista o slujitoare care venea și îi informa despre ce se întâmpla (în tabăra adversă); iar ei se duceau și îl anunțau pe regele David.
17 Ionatán și Ahimáaț stăteau la En-Róghel. Slujnica venea și le aducea știri, iar ei mergeau și-i povesteau regelui Davíd; căci nu puteau să se arate intrând în cetate.
17 Ionatan și Ahimaaț stăteau lângă fântâna Roguel. Slujnica venea și le aducea știri, iar ei se duceau să dea de veste împăratului David, căci nu îndrăzneau să se arate și să intre în cetate.
17 Și Ionatan și Ahimaaț stăteau lângă En‐Roguel și o slujnică s‐a dus și le‐a spus și ei s‐au dus și au spus împăratului David, căci nu puteau să se arate intrând în cetate.
Apoi, pe preotul Țadoc, El l-a privit și-a zis: „La loc, Duceți chivotul Domnului. Mă înțelegi? La locul lui, Trebuie iar, să-l așezați Și în cetate-apoi să stați. Pe Ahimaț – iată-l că vine – Pe fiul tău, să-l iei cu tine. Pe fiul lui Abiatar – Pe Ionatan – să-l mai iei dar. Ia-l și pe-Abiatar apoi, Și toți veți merge înapoi, Către cetate. Du-te-n pace, Căci eu – acuma – n-am ce face.
Acolo sunt și fiii lor, Adică ai preoților: E Ionatan – acela care Pe-Abiatar părinte-l are – Și Ahimaț, cel cari, drept tată, Îl are pe Țadoc. Deci iată, Nu vei fi singur în cetate, Iar toate veștile aflate, În casa împăratului, Va trebui, lor, să le spui, Căci ei o cale-au să găsească Apoi, să mi le-mpărtășească.”
Pe când el, încă, mai vorbea, Iată că Ionatan grăbea Spre masa lor. El e cel care, Pe-Abiatar, părinte-l are. Adonia, când l-a văzut, Semn ca să vină, i-a făcut: „Apropie-te, căci tu ești Un om viteaz care-aduci vești! Vino de grabă și ne spune: Ce vești aduci? Cred că sunt bune!”
La piatra care e chemată Drept Zohelet – piatră aflată Aproape de En-Roguel – S-a dus Adonia, căci el – Și cei care l-au însoțit – S-aducă jertfe, au dorit. El a tăiat – atuncea – boi, Viței și foarte multe oi, Iar la ospățul pregătit, Pe multă lume a poftit. Chemați fost-au și frații lui – Toți fii ai împăratului – Cu toți bărbații cari erau În Iuda și care-l slujeau
Mergând pe-al granițelor fir Se-ajunge-n urmă în Debir. Valea Acor se pierde-n zare La bunicică depărtare De-acel hotar care pornește Spre miazănoapte și se-oprește Chiar la Ghilgal. Ghilgalul are, În fața lui, suișul care, Drept Adumim, este chemat Și-n miazăzi este aflat, Față de apa râului Ce curge pe la poala lui. Hotaru-apoi, se mărginește Cu apa care se numește En-Șemeș, după care el Ajunge la En-Roguel.
Apoi, din vârful muntelui, El cobora în a sa cale, Până la Bet-Hinom, în vale. În miazănoapte a avut Al Refaimiților ținut. Prin valea din Hinom trecea Care în miazăzi avea Ținutul Iebusiților. Mergea pe lângă țara lor Și ajungea, în acest fel, În urmă, la En-Roguel.