3 Ceea ce tatăl său surpase, A ridicat, din nou, Manase. Lui Bal, altare, i-a zidit Și înălțimi a construit. El, Astarteei, i-a făcut Un idol nou, cum a avut Pe vremea când Ahab ședea În Israel și-mpărățea. Apoi, în fața tuturor Oștirilor cerurilor, S-a închinat și le-a slujit.
3 A reconstruit înălțimile pe care le distrusese tatăl său, Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un stâlp al Așerei, cum făcuse Ahab, regele lui Israel, și s-a închinat întregii armate a cerurilor și i-a slujit.
3 A reconstruit înălțimile pe care le distrusese tatăl lui numit Ezechia, a ridicat altare lui Baal și a făcut un stâlp al Astartei – exact cum făcuse Ahab – regele celor din teritoriul numit Israel. S-a închinat înaintea întregii mulțimi de stele de pe cer și le-a slujit.
3 A zidit din nou înălțimile pe care le distrusese Ezechía, tatăl său, a ridicat altare lui Báal, a făcut o Așéră, așa cum făcuse Aháb, regele lui Israél, și s-a prosternat înaintea întregii oștiri a cerurilor și le-a slujit.
3 El a zidit din nou înălțimile pe care le dărâmase tatăl său, Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, și s-a închinat înaintea întregii oștiri a cerurilor și i-a slujit.
3 Și a zidit iarăși înălțimile pe care le pierduse Ezechia, tatăl său, și a ridicat altare lui Baal și a făcut o Astartee, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, și s‐a închinat la toată oștirea cerurilor și le‐a slujit.
L-a munte, când s-au adunat Cu toți, Ilie a-ntrebat: „Când oare, o să încetați De-a mai umbla împiedicați? Luați aminte, la picioare! Voi nu simțiți, acuma oare, Că ele vi-s împiedicate, Căci amândouă vi-s legate? Dacă e Domnul, „Dumnezeu”, Pe El, să îl slujiți mereu! Dar dacă Baal s-a arătat Drept dumnezeu adevărat, Atunci întregul Israel Să îl urmeze doar pe el!”
Juncul, prorocii l-au luat, L-au pregătit și au chemat Al lui Baal nume, începând De dimineață, până când Ameaza zilei s-a ivit. Ei au strigat, necontenit, „Baale, ascultă-ne pe noi Și ne trimite foc apoi!”, Însă, tăcut, ceru-a rămas, Căci nu s-a auzit vreun glas, Chiar dacă ei, sărind, strigau Și-altarul îl înconjurau.
Însă ei nu s-au abătut De la păcatele pe care, Acela care-a fost mai mare – Ieroboam – în Israel, Le-a făptuit, trăgând astfel, Întreg poporul în păcat. Israeliții au călcat Pe calea împăratului Ieroboam. Ca-n vremea lui, Al Astarteei stâlp ședea Și-atuncea, la Samaria.
Israeliți-au părăsit Pe Domnul lor, și au făcut Viței turnați – cum au avut Popoarele de lângă ei – Idoli și stâlpi de Astartei. Apoi, întregul lor popor, Oștirilor cerurilor S-a închinat și a sfârșit – Lui Baal – ca să îi fi slujit.
Tu poate că-mi vei spune-astfel: „Noi, în al nostru Dumnezeu, Ne-am pus încrederea, mereu.” Dar nu-nălțimile Lui, oare – Precum și ale Lui altare – Tu le-ai zdrobit – după cum știm – Aicea, la Ierusalim? N-ai poruncit tu – tuturor – Să nu se-nchine-n fața lor?
Orice-nălțime-a-ndepărtat; Stâlpi idolești a dărâmat; Iar Astarteele aflate, În țara lui, au fost tăiate. A sfărâmat, de bună seamă, Și șarpele cel de aramă Pe care Moise l-a făcut, Căci împăratul a văzut Că oamenii poporului Ardeau tămâie-n fața lui. Ba chiar și-un nume ei i-au pus Și astfel „Nehuștan” i-au spus, Dar Ezechia l-a zdrobit Și-afară-apoi l-a azvârlit.
El a umblat în calea lor, Adică a-mpăraților Care-au domnit în Israel, Pentru că a făcut la fel Ca și Ahab – la rândul său – Înfăptuind ce este rău, ‘Naintea Domnului, mereu.
Pe calea lui Ahab, și el A mers, mereu, făcând la fel, Doar lucruri care s-au văzut Că, Domnului, nu i-au plăcut. Prin felu-n care s-a purtat, Necontenit, a arătat Că e un ginere, astfel, Al casei lui Ahab, și el.
Nu este, oare, Ezechia, Cel cari, din toată-mpărăția, Altarele le-a-ndepărtat Și-orcie-nălțime a surpat? Nu erau ale Domnului? N-a poruncit poporului Din Iuda și Ierusalim – Așa după cum bine știm – Să aibă numai un altar, Unde să dea tămâie-n dar?
Opt ani făcuse Iosia De când în Iuda-mpărățea, Atuncea când s-a apucat, Pe Domnul, de L-a căutat, Iar când ajunse – la domnie – De doisprezece ani să fie, A început și-a curățit Țara lui Iuda. A zdrobit Toate-nălțimile aflate În țară și-n a lui cetate. De-asemenea, au fost zdrobite Chipuri turnate și cioplite Și-apoi chipul idolilor, Ce sunt ai Astarteelor.
Pe voi – cei care Îl lăsați Pe Domnul vostru sau uitați De Numele Cel Sfânt al Meu Și-o masă-ntindeți, tot mereu, Norocului, iar Sorți-n dar, Spre cinste-i umpleți un pahar –
Copiii care au ieșit, Din Iuda, au păcătuit, Căci urâciuni ei au adus Și în a Mea Casă le-au pus, În casa peste cari, mereu, Este chemat Numele Meu. Prin felu-n care au lucrat Ei, a Mea Casă, au spurcat.
Căci ei păzesc, necontenit, Ceea ce Omri-a rânduit, Lucrând precum acei pe care Ahab în casa lui îi are, Umblând pe calea tuturor, Ținându-se de sfatul lor. De-aceea – trebuie să știi – De pomină te fac să fii. Cei cari au să te locuiască, Batjocuri au să înghițească, Purtând ocara cea pe care Sărmanul Meu popor o are.”
„Poate-n cetățile pe care Ai să le locuiești tu, are Să se găsească un bărbat Sau o femeie ce-a călcat Ăst legământ al Domnului, Făcând doar rău în fața Lui.
Poate că oamenii acei Sluji-vor altor dumnezei Și se vor închina la soare, La lună, sau la oastea care, Cerul întreg, l-a împânzit, Făcând cum nu v-am poruncit.
Vegheați – atâta doar vă cer – Ca nu cumva, privind spre cer Și văzând soare, lună, stele, S-ajungi să te închini la ele Și la oștirea cerului, Căci sunt lucrarea Domnului Și sunt în slujba tuturor – A tuturor popoarelor.