Nu ți s-a spus? N-ai auzit Ce lucruri am înfăptuit Când Izabela poruncea Ca toți prorocii ce-i avea Al nostru Domn și Dumnezeu, Uciși să fie? Atunci eu, În mare grabă, am luat O sută de proroci, de-ndat’, Și-apoi la adăpost i-am dus. În două peșteri, eu i-am pus – Câte cincizeci în fiecare – Și le-am dat apă și mâncare.
De-aceea, când a auzit Că Izabela-a poruncit Să fie șterși de pe pământ, Toți cei care proroci Îi sânt Lui Dumnezeu, a alergat Și-o sută-n grabă a luat, Dintre aceia. El i-a dus Și-apoi, la adăpost, i-a pus În două peșteri: i-a-mpărțit În două și-a adăpostit Câte cincizeci, în fiecare. Le-a adus apă și mâncare Și astfel, viața, le-a scăpat. –
Fiii prorocilor erau, Toți, împreună și vorbeau. După porunca Domnului, Unul i-a zis, vecinului Cari lângă el era aflat: „Te rog, lovește-mă de-ndat’!” Vecinul său, însă, n-a vrut Să facă precum i-a cerut.
În fața Ierihonului – Pe câmpul dinaintea lui – Fiii prorocilor ședeau Și-n zare, spre Iordan, priveau. Când pe Ilie l-au văzut, Peste Iordan cum a trecut, Au zis: „E, peste Elisei, Al lui Ilie duh.” Toți cei Care acolo s-au aflat, Fugiră și s-au închinat În fața lui, pân’ la pământ
Și-apoi au zis: „Iată că sânt Aicea, cincizeci de bărbați, Viteji. Sunt oameni încercați. Poruncă dă, ca să pornească Și pe Ilie să-l găsească. Poate că Duhul l-a luat Și-n urmă, l-o fi aruncat Pe-un munte sau poate-n vreo vale. Fă dar, precum găsești cu cale.” „Lăsați-i” – zise Elisei – „Nu-i mai trimiteți!” Însă ei
Atât de mult au stăruit, Încât în urmă s-a-nvoit Și-a zis: „Trimiteți-i!” De-ndat’, Cincizeci de oameni au plecat În căutarea lui Ilie. Trei zile, după cum se știe, În lung și-n lat au scotocit, Fără ca să îl fi găsit.
Fiii prorocilor aveau Neveste, care-i însoțeau. Atuncea, una din femei A alergat la Elisei Și-i spuse: „Iată, soțul meu Pierita-n luptă și-astfel, eu Sunt singură, cu doi copii. Află acum că ai mei fii – Foarte curând – vor fi luați Și-n sclavi, în urmă, transformați, De cel care l-a-mprumutat – Pe când trăia – pe-al meu bărbat! Mai află dar, că omul meu Teamă avea, de Dumnezeu.”
„E bine tot, fii liniștit” – Zise Ghehazi. „Am venit Pentru că, iată, m-a trimis Stăpânul meu care a zis: „Doi tineri mi-au venit acum. Ei străbătut-au un lung drum, Căci vin din muntele pe care, Neamul lui Efraim îl are În stăpânire. S-au oprit La mine, de au poposit, Pentru că tinerii acei Fii de proroci sunt. Pentru ei, Vreau un talant de-argint, de ai, Și două straie să îmi dai.”
Fiii prorocilor s-au dus La Elisei și-astfel i-au spus: „Locul în care locuim Aici, cu tine, îl găsim Că este prea strâmt pentru noi. Vrem ca să mergem înapoi,
La sine-atuncea, Elise Chemă pe unul dintre cei Care fiu de proroc fusese Și-n felu-acesta îi spusese: „Încinge-ți dar, mijlocul, bine, Căci trebuie să pleci. Cu tine, Și untdelemnul ai să-l duci. Va trebui să o apuci Către Ramotul cel pe care Țara lui Galaad îl are.
Amos răspunse-atunci, pe loc: „Află că eu nu sunt proroc Și nici fiu al prorocilor. Iată, sunt numai un păstor, Iar altă muncă, pentru mine, Mai e culesul de smochine, Smochine care s-au făcut În al Egiptului ținut.
Spre Ghibea Elohim apoi, Să vă-ndreptați, în urmă, voi. Acolo e tabăra lor, A oștii Filistenilor. Când vei intra-n cetatea ‘ceea, Ai să-ntâlnești – după aceea – O ceată de proroci venind În fața ta și prorocind. Ei vin de pe-nălțimea care E pentru jertfe. Fiecare – Cu el – timpane, va avea, Lăute – de asemenea – Cobze și fluiere. Pe dat’,