3 Precum făcuse tatăl său, El a făcut ce este rău, Mereu, în fața Domnului, Și-n acest fel, inima lui Nu a fost Domnului predată – Ca a lui David – al său tată.
3 El a trăit în toate păcatele pe care tatăl său le comisese înaintea lui, și inima lui nu I-a fost devotată în întregime Domnului, Dumnezeul său, cum fusese inima tatălui său, David.
3 Abia a trăit în toate păcatele pe care le văzuse făcute de tatăl lui; și inima nu i-a fost devotată în totalitate Dumnezeului lui numit Iahve așa cum fusese inima strămoșului lui care se numea David.
3 El a imitat în toate păcatele pe care le-a făcut tatăl său înaintea lui; inima nu i-a fost întru totul cu Domnul, cum a fost inima lui Davíd, tatăl său.
3 El s-a dedat la toate păcatele pe care le făcuse tatăl său înaintea lui și inima lui n-a fost întreagă a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.
3 Și a umblat în toate păcatele tatălui său pe care le făcuse înaintea lui și inima lui n‐a fost desăvârșită cu Domnul Dumnezeul lui, ca inima lui David, tatăl său.
Pentru că el s-a-ndepărtat De Domnul său și a urmat Pe calea Sidoniților Slujind astfel, zeiței lor Cari, Astarteia, s-a chemat; Și pe Milcom, el l-a urmat – Pe urâciunea cea pe care Neamul de Amoniți o are; Pe Chemoș, zeul Moabit – De-asemenea – el l-a slujit. N-a ascultat de glasul Meu: Poruncile ce le-am dat Eu Și legile, nu le-a păzit Așa precum le-a împlinit Tatăl său David – robul Meu – Care M-a ascultat, mereu.
Când Solomon a-mbătrânit, Nevestele au reușit Ca să-l întoarcă înapoi, Plecându-și inima apoi, Spre-alți dumnezei. Inima lui N-a mai fost toată-a Domnului. Nu mai era, precum odată, Fusese David, al său tată,
De umbli-n calea Mea, mereu, Și de păzești cuvântul Meu – Poruncile care le-am dat Și legile ce l-am lăsat – Cum a făcut și tatăl tău, Ferit vei fi, de orice rău, Iar zilele ți le lungesc Și viață multă-ți dăruiesc.”
Dar Solomon se dovedea Cum că, pe Domnul, Îl iubea, Iar obiceiurile-avute De tatăl său, au fost ținute. Atâta doar, că el mergea Pe înălțimi, jertfe să dea Și chiar tămâie a adus.
„Doamne, să-Ți amintești de mine, Căci eu am stat, mereu, cu Tine. Eu am pășit pe a Ta cale, Umblând ‘naintea Feței Tale. Credincioșie-am arătat, Iar cugetul mi-a fost curat. Neîncetat – cum ai văzut – Doar lucruri bune am făcut!” Când rugăciunea și-a sfârșit, Să plângă-amarnic, s-a pornit.
Doamne, eu Te mai rog apoi, Să priveghezi inima mea Ca ne-mpărțită a fi ea În ceea ce-ai orânduit, Căci nu vreau ca, nesocotit, Să ajung eu și, de rușine, Să fiu făcut, de orișicine!
În felu-acesta, negreșit, Nu-și va-nălța inima lui, Peste cea a poporului, Și-atunci, nici nu se va abate De la poruncile ce-s date, Spre dreapta sau spre stânga. El, În mijlocul lui Israel – Dacă așa se va purta – Ca împărat, mult timp va sta, Căci vor spori zile lui – Precum și-ale urmașului Pe care o să-l zămislească – Și mult pe lume-o să trăiască.”
Iartă te rog, pe roaba ta, Căci Dumnezeu îți va sălta O casă trainică, mereu, Pentru că văd că domnul meu, Poartă războaiele pe care Al nostru Dumnezeu le are. Din astă pricină, știu bine, Că nu e răutate-n tine.