4 Când Solomon a-mbătrânit, Nevestele au reușit Ca să-l întoarcă înapoi, Plecându-și inima apoi, Spre-alți dumnezei. Inima lui N-a mai fost toată-a Domnului. Nu mai era, precum odată, Fusese David, al său tată,
4 Când Solomon a îmbătrânit, soțiile sale i-au întors inima înspre alți dumnezei, astfel că inima lui nu a mai fost în întregime a Domnului, Dumnezeul său, așa cum fusese inima tatălui său, David.
4 Când Solomon a îmbătrânit, soțiile lui i-au întors inima spre alți (dumne)zei. Astfel, inima lui nu a mai fost în totalitate a Dumnezeului lui numit Iahve, așa cum fusese inima tatălui lui, David.
4 Când a îmbătrânit Solomón, soțiile i-au înclinat inima spre alți dumnezei. Inima nu i-a fost întru totul cu Domnul Dumnezeul său, așa cum fusese inima lui Davíd, tatăl său.
4 Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alți dumnezei și inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.
4 Și a fost așa: când a îmbătrânit Solomon, nevestele lui i‐au abătut inima după alți dumnezei și inima lui n‐a fost desăvârșită cu Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său.
Acestea, toate, s-a văzut Precum că parte au făcut Din neamurile despre care Domnul spusese: „Fiecare, Seama, mereu, să ia la ele Și-astfel, cu neamurile-acele, Nimeni să nu se însoțească, Ci Israel să se ferească De ale lor femei apoi. De ele, nu v-atingeți voi Și nici femeile acele Să nu intre la voi, căci ele, De Mine, vă vor depărta Și-alți dumnezei veți căuta. Astfel, va merge-al Meu popor, Urmând pe dumnezeii lor.” De-aceste neamuri s-a lipit Și Solomon, căci a iubit Femeile neamurilor, Cari l-au târât pe calea lor.
Pentru că el s-a-ndepărtat De Domnul său și a urmat Pe calea Sidoniților Slujind astfel, zeiței lor Cari, Astarteia, s-a chemat; Și pe Milcom, el l-a urmat – Pe urâciunea cea pe care Neamul de Amoniți o are; Pe Chemoș, zeul Moabit – De-asemenea – el l-a slujit. N-a ascultat de glasul Meu: Poruncile ce le-am dat Eu Și legile, nu le-a păzit Așa precum le-a împlinit Tatăl său David – robul Meu – Care M-a ascultat, mereu.
Dacă tu Mă vei asculta, Dacă pe calea Mea vei sta Păzindu-Mi legile lăsate – Poruncile care-au fost date – La fel cum a făcut mereu, ‘Nainte-ți, David – robul Meu – Eu am să fiu, mereu, cu tine Și-n toate o să-ți meargă bine. O casă trainică, voiesc Și ție-apoi, să îți zidesc, Așa precum tu ai văzut Că și lui David i-am făcut. Am să îți dau, în acest fel, În mâini, întregul Israel.
Fiul lui Solomon – cel care Drept Roboam, nume își are – În Iuda a împărățit. Când la domnie a venit, Cu-n an, de patruzeci, trecuse, Căci patruzeci și unu-avuse. El, la Ierusalim, a stat Șapteșpe ani, ca împărat. Astă cetate, Dumnezeu O alesese ca, mereu, A Lui să fie, căci voia, Să-Și pună Numele în ea. O Amonită ce se cheamă Naama, îi fusese mamă.
Precum făcuse tatăl său, El a făcut ce este rău, Mereu, în fața Domnului, Și-n acest fel, inima lui Nu a fost Domnului predată – Ca a lui David – al său tată.
Dar Solomon se dovedea Cum că, pe Domnul, Îl iubea, Iar obiceiurile-avute De tatăl său, au fost ținute. Atâta doar, că el mergea Pe înălțimi, jertfe să dea Și chiar tămâie a adus.
Pe ale timpului poteci, Sunt patru sute și optzeci De ani, care s-au perindat De când Israel a scăpat Din a Egiptului robie. Pe al său scaun de domnie, Iată că Solomon ședea – De patru ani – și stăpânea Peste întregul Israel. Atuncea, începuse el – Așa precum avuse-n plan – În luna Ziv, care în an A doua este – să zidească O casă-n cari să locuiască Numele Domnului, mereu, Și-un Templu, pentru Dumnezeu.
Inima voastră, vreau să fie, A Domnului, pentru vecie, Așa cum astăzi se arată Că Domnului, Îi este dată. Pășiți pe calea Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui!”
Iar dacă tu, mereu, vei vrea, Ca să pășești pe calea Mea, Păstrându-ți inima curată – Cum a făcut și al tău tată – Și de vei ține, negreșit, Tot ceea ce am poruncit, Și vei păzi legile Mele Veghind, necontenit, la ele,
„Doamne, să-Ți amintești de mine, Căci eu am stat, mereu, cu Tine. Eu am pășit pe a Ta cale, Umblând ‘naintea Feței Tale. Credincioșie-am arătat, Iar cugetul mi-a fost curat. Neîncetat – cum ai văzut – Doar lucruri bune am făcut!” Când rugăciunea și-a sfârșit, Să plângă-amarnic, s-a pornit.
Iar ție, Solomon, doresc, Un sfat să îți mai dăruiesc: Învață să-L cunoști, mereu, Pe-al tatălui tău Dumnezeu. Din inimă să Îi slujești, Poruncile-I să le păzești Cu suflet binevoitor, Mereu, în fața tuturor. Căci Domnu-i Cel cari cercetează În inimi, și care scrutează În ceea ce ne-nchipuim Și-n tot ceea ce ne gândim. Dacă tu Îl vei căuta, Aproape, El – mereu – va sta. O să se lase – să știi bine – Astfel, a fi găsit de tine. Dar dacă o să-L părăsești, Atuncea poți să te gândești Că lepădat vei fi, mereu, De către-al nostru Dumnezeu.
Lui Solomon – fiului meu – Să îi dai Doamne, te rog eu, O inimă blândă și bună, În care el, apoi, să-și pună Poruncile pe cari le-ai dat Și legile ce le-ai lăsat, Ca în ăst fel să împlinească Aceste lucruri, să zidească El, astă casă, pentru cari Eu am făcut pregătiri mari.”
Că Dumnezeu, necontenit, Pe Iosafat, l-a însoțit, Căci a umblat, neîncetat, Pe căile ce le-a călcat David, în vremea de-nceput, Iar după Bali, nu s-a ținut.
Doar binele l-a făcut el, În fața Domnului, la fel Ca David, care-i era tată. El nu s-a abătut, vreodată, La dreapta sau la stânga lui, De pe cărarea Domnului.
Căci i-ar abate, de la Mine, Pe fiii tăi și îi vor ține, Aproape, de alți dumnezei, La care-acuma slujesc ei. Atunci, a Domnului mânie, În contra ta are să vie Și-ntr-o clipită – negreșit – De El, tu fi-vei nimicit.