17 De atunçea Iisusŭ înçepu să predică și s’ḑică: Tunusiți‐vĕ, că s’aprochie amirăriliea din çerŭ.
Și tru duçére predicațĭ și ḑiçețĭ; că s’a prochie amirărilĭea din çerŭ.
Iară de tru ḑilele a luĭ Ioanŭ Botezătorŭlu până acmu, amirărilĭea çerŭluĭ s’ violéză și violatorĭlĭi o arăchescŭ.
Ma elŭ respunse și lĕ ḑise: că a vóuĕ vĕ éste dată ș’ cunóscețĭ misterĕle a amirărilĭeĭ a çerŭluĭ; iară açelorŭ nu lĕ éste dată.
Ună altă parabolă lĕ aduse înainte, și lĕ ḑise: Amirărilĭea çerŭluĭ unzésce cu unŭ omŭ,
Iară Amirărilĭea çerŭluĭ unzésce cu ună mréje, care s’arucă tru amare, și adună de tute felurĭle:
altă șéĭ‐ḑeçĭ, și alta treĭ‐ḑeçĭ, Açelŭ çe are ureclĭi tră avḑire s’avdă.
Atunçea va s’unzéscă amirărilĭea çerŭluĭ, cu ḑéçe virghine, carĭ, luară căn, dilele a lorŭ, și eșiră s’aștéptă ginerĕle.
și predica în deșertulŭ a Iudeilĭeĭ și ḑiçea: Tunusițĭ‐vĕ, că s’ aprochie amirărilĭea din çerŭ.
S’v̄ină amirărilĭea ta; s’facă vrérea ta după cumŭ în çeru, ași și pre locŭ.
Și ași duçețĭ‐vĕ și învețațĭ çe éste; Milă voiu, și nu sacrificiu. Că n’am venită s’clĭemŭ drepțĭlĭ, ma pecátoșilĭi la tunusire.