32 Atunçea lu clĭemă Domnu sĕu, și’lĭ ḑise: servitorŭ rĕu; eŭ țĭ lĭertaĭ tută datoria açea, că me rugașĭ.
Și îlĭ fu milă a Domnu‐sĕuĭ de açelŭ servitorŭ, lŭ alăsă și îlĭ lĭertă împrumutŭlu.
Ma cându veḑură servitorĭlĭi soçĭlĭi a luĭ açéle çe s’féçeră, se înverinară vêrtosŭ și viniră și spuseră a Domnuluĭ a lorŭ, tute câte s’avea faptă.
Nu prindea și tine s’m̄iluesci pre servitorŭlu soçŭlu a tĕu, cumŭ te m̄iluĭ și eu pre tine?
Respunse domnu‐sĕu, și lĭ ḑise: O rĕu și lenevosŭ servitorŭ; aĭ sciută că séçerŭ iu nu semĕnaĭ, și adunŭ d’iu n’am impărțită.