10 Precum e șesul cel pe care Valea Iordanului îl are, Așa va fi țara, pornind Din Gheba, la Rimon sosind, În părțile cele aflate La miazăzi de-acea cetate Care-i Ierusalim chemată. Cetatea fi-va înălțată Și-n liniște învăluită, Din poarta care e numită Drept „a lui Beniamin” pornind, La poarta cea dintâi sosind, Până la poarta unghiului, Până în fața turnului Pe care l-a-nălțat acel Ce se chema Hananeel Și pân’ la teascurile care Cel ce e împărat le are.
10 Întreaga țară, de la Gheva până la Rimon, în sudul Ierusalimului, va ajunge ca Araba. Ierusalimul însă va fi înălțat și va rămâne pe locul lui, de la Poarta lui Beniamin până la locul Primei Porți, până la Poarta Unghiului și de la Turnul lui Hananel până la presele de struguri ale regelui.
10 Întreaga țară – de la Gheva până la Rimon, în sudul Ierusalimului – va ajunge ca Araba. Dar Ierusalimul va fi înălțat; și va rămâne pe locul lui, de la Poarta lui Beniamin până la locul primei porți: până la Poarta Unghiului; și de la Turnul lui Hananel până la presele regelui pentru stors strugurii.
10 Toată țara va deveni ca Arabáh, de la Ghebá până la Rimón, la sud de Ierusalím; el va fi înălțat și va fi locuit pe locul său de la Poarta lui Beniamín până la locul porții dintâi, până la Poarta Unghiului, de la Turnul lui Hananeél până la teascurile regelui.
10 Toată țara va ajunge ca șesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălțat și va rămâne liniștit la locul lui, de la Poarta lui Beniamin până la locul porții dintâi, până la Poarta Unghiurilor, și de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului.
10 Toată țara se va face ca Araba, de la Gheba până la Rimon, spre miazăzi de Ierusalim; și Ierusalimul va fi înălțat și va locui pe locul său, de la poarta lui Beniamin până la locul porții întâi, până la poarta unghiului și de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului.
În ziua ‘ceea, pe cei cari Vor fi în Iuda cei mai mari, Eu îi voi strânge la un loc Și-i voi preface într-un foc Ajuns sub lemne așezat Sau este sub un snop aflat. Vor mistui orice popor, Din dreapta și din stânga lor. Ierusalimul – negreșit – Are să fie locuit Pe locul vechi, cum e știut, Că fost-a el, de la-nceput.
În șir e Lebaot apoi; Șilhimul este mai ‘napoi, Ain și Rimonul, la sfârșit. Cetățile ce s-au primit – Dacă la număr se socoate – Sunt douăzeci și nouă, toate. Toate cetățile aveau Și sate cari le-nconjurau.
El a pornit atunci de-ndată, Spre poarta care e chemată Drept „a lui Beniamin”, păzită De-o strajă-anume rânduită. Când l-a zărit acela care Era în strajă cel mai mare, Grabnic în față i-a ieșit Și-n felu-acesta i-a vorbit: „Eu văd, prea bine, că tu vrei Să mergi la oastea de Haldei!” Ireia, se numea cel care Era în strajă cel mai mare. Fecior i-a fost lui Șelemia Și-asemeni și lui Hanania.
Domnul mai zise: „Înapoi I-aduc pe prinșii de război, Cari se vădesc ai cortului Lui Iacov. De lăcașul lui, Mi-e milă Mie și voiesc – Iarăși – cetatea s-o zidesc, Pe culmile cele pe care I-a fost întâia așezare. Casa-mpăratului, zidită, Va fi din nou și locuită Așa după cum se știa Că înainte era ea.
Asa, la sine, a chemat Toți oamenii cari s-au aflat În Iuda, iar apoi s-au dus La Rama, de unde-au adus Lemnul și piatra ce-o lăsase Baeșa când oastea-și chemase. Cu lemnul astfel dobândit, Cu pietrele ce le-a găsit, Asa, spre Ghibea cea pe care Țara lui Beniamin o are, S-a îndreptat și-a întărit-o, Iar când lucrarea a sfârșit-o, El, către Mițpa, a pornit Și-ale ei ziduri a-ntărit.
El i-a vorbit îngerului: „Aleargă iute! Te grăbește Și ăstui tânăr îi vorbește: „În vremile ce au să vie, Ierusalimul o să fie Deschis, căci fi-va o cetate În care fi-vor adunate Mulțimi de neamuri și popoare Și vite-n număr foarte mare.”
Ebed-Melec – cari se vădea A fi din Etiopia – Famen și dregător aflat La curte, lângă împărat, A auzit de Ieremia Și a fugit la Zedechia. La poarta care s-a chemat Drept „a lui Beniamin”, aflat Fusese împăratul, când
Fusese Eliașib cel care, Pe-atunci, ajunse preot mare. Cu ai săi frați, el a pornit La lucru și au construit O poartă, cea „a oilor”. Când încheiară lucrul lor, Au sfințit poarta și-au adus Ușile-apoi, de i le-au pus. Ei au sfințit-o începând Din turnul Mea și ajungând La un alt turn, ce se vădea, Hananeel, că se numea.
Dintre acei care fugiră Către pustiu, uni-și găsiră Un adăpost unde-au scăpat Și – patru luni – ascunși, au stat. Cam șapte sute de bărbați Ajuns-au – în pustiu – scăpați, Iar locul lor, de adăpost, Chiar stânca lui Rimon a fost.
Din cei cari mers-au în pustie, Uciși ajuns-au ca să fie – La stânca lui Rimon – cinci mii; Au mai ucis alți două mii, La Ghideom, unde-au fugit Atuncea când i-au urmărit.
În vremea ‘ceea, așadar, Cortul lui David îl salt iar. Spărturile i le cârpesc, Ruinele i le zidesc, Căci îl voi face – bunăoară – Precum era odinioară.
În lungul drum al timpului, Muntele Casei Domnului Are să fie-ntemeiat Drept cel mai ‘nalt munte aflat Pe fața-ntregului pământ, Iar neamurile câte sânt, Se vor îngrămădi spre el.
Spre porțile lui Efraim. De-acolo, corul a plecat Spre poarta veche, de îndat’. În acest fel, ajuns-am noi La poarta peștilor apoi. De turnul lui Hananeel Trecut-a-n urmă coru-acel; Spre turnul Mea ne-am îndreptat, De unde, iarăși, am plecat Spre poarta oilor. Sfârșirăm Ocolul ce îl săvârșirăm, La poarta temniței, iar noi,
Ioas – cel care a domnit În Israel – a reușit Să-l prindă pe Amația Care în Iuda-mpărățea, Și se vădea a fi cel care Părinte pe Ioas îl are Și-apoi, în spița neamului, Și Ioahaz e tatăl lui. Lângă Bet-Șemeș se găsea – Când a fost prins – Amația. Către Ierusalim s-a dus Ioas apoi, unde a pus Ca să se spargă zidul lui. Deci de la poarta unghiului, Până la cea pe care-o știm Că este a lui Efraim, Zidul întreg a fost surpat. Atuncea când s-a măsurat – Coți – patru sute a avut Spărtura care s-a făcut.
Apoi, ceilalți Leviți pe care Merari, drept feciori, îi are, Din Zabulon au dobândit Cetățile ce s-au numit Rimono și Tabor; la ele, Toate câmpiile acele Care în jur erau aflate, Pentru pășune au fost date.
La ele, s-au mai alipit Și satele cetăților, Care erau în jurul lor. Etamul, ei îl mai aveau, Ain și Rimon se-adăugau, Tochenul și Așanul. Ele Sunt cinci cetăți. Satele-acele –
Ioas – cel care a domnit În Israel – a reușit Să-l prindă pe Amația – Pe fiul lui Ahazia Și-al lui Ioas – pe-acela care Fusese-n Iuda cel mai mare. Lângă Bet-Șemeș se găsea – Când a fost prins – Amația. Către Ierusalim s-a dus Ioas apoi, unde a pus, Ca să se spargă zidul lui. Deci de la poarta unghiului, Până la cea pe care-o știm Că este a lui Efraim, Zidul întreg a fost surpat. Atuncea când s-a măsurat – Coți – patru sute a avut Spărtura care s-a făcut.
Lovindu-l pentru tot ce-a spus. Apoi, la poarta cea de sus – La Casa Domnului aflată, Drept „a lui Beniamin” chemată – L-a dus de l-a întemnițat Și în butuci el l-a legat.
Și la Ierusalim, de-ndat’, Ozia, turnuri, a-nălțat. Un turn, după porunca lui, Era pe poarta unghiului, În timp ce altul se vădea Pe poarta văii că ședea. Apoi, pe unghiuri – negreșit – El, alte turnuri, a zidit.
„În vremile sfârșitului, Muntele Casei Domnului Tare va fi întemeiat Și cel mai ‘nalt va fi aflat, Fiind deasupra tuturor Colinelor dealurilor. Popoarele-au să se grăbească, Spre el să se îngrămădească.
Domnul a zis, a doua oară: „Către Sion Mă întorc iară, Căci în Ierusalim, voiesc – De-acuma – ca să locuiesc. Ierusalimul – veți vedea – Un nume nou, că va avea: „Cetatea credincioasă” – iată – I se va spune. Totodată, Muntele Celuia pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are, „Muntele sfânt”, va fi chemat.”