43 Din ne-nțelegerile care, Mereu, poporul meu le are, Tu ești Acela care poți, Întotdeauna, să mă scoți. Mă pui în fruntea tuturor, Al neamurilor domnitor. Un neam pe cari nu-l cunoșteam, Acuma drept supus îl am
Iată – într-adevăr – apoi, La Mine, neamuri, chema-voi, Pe care nu le-ai cunoscut, De care – știre – n-ai avut. Popoare, voi chema apoi, Care nu vă cunosc pe voi. La tine, alerga-vor ele, Pentru că neamurile-acele Veni-vor, pentru Dumnezeu, Pentru Cel cari ți-e Domn, mereu. Ele-au să vine pentru Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel, Pentru Cel care Se vădește, Pe tine, că te proslăvește.”
Casa lui David a-nfruntat, Casa lui Saul, ne-ncetat. Războiul celor două case, Un timp îndelungat durase. Casa lui David se-ntărea, Iar a lui Saul, doar slăbea.
În semințiile pe care, Neamul lui Israel le are, Întreg poporul s-a certat: „Iată, al nostru împărat” – Oameni-au zis – „ne-a izbăvit De toți cei ce ne-au prigonit. Pe Filisteni, el i-a bătut Și ne-a scăpat. Toți am văzut Că ne-a ferit de orice rău. Și-acuma, pentru fiul său – Pentru-Absalom – a trebuit, Din țară, ca să fi fugit.
Pe voi, pe toți dar, fraților, Pe voi cari n-ați fost un popor, Însă acum sunteți, mereu, Popor ales de Dumnezeu; Pe voi, cari parte n-ați avut De îndurare, și-ați văzut Cum că acuma, vi s-a dat – Căci îndurare-ați căpătat.
La fel acum, El o să fie O pricină de bucurie A multor neamuri și popoare Care se află, azi, sub soare. În fața Lui, smeriți, vor sta, Căci vor dori a-L asculta Toți împărații, negreșit, S-audă ce n-au auzit Nicicând, pe lume, iar apoi, Să vadă niște lucruri noi.”
Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaptelea A răsunat, am auzit, Glasuri, în cer, care-au rostit: „Împărăția lumii, iată, Acuma chiar, a fost luată, Trecând în mâna Domnului, Precum și a Hristosului Cari este-al Său. În acest fel, În veci, va-mpărăți doar El.”
Până a-ngăduit să vină, Să se arate în lumină, Prin scrierea prorocilor, După porunca dată lor, Și prin voința Celui care E Dumnezeu veșnic și mare; Descoperirea a fost spusă Spre-a fi la cunoștință-adusă, În fața oricărui popor. Ea e trimisă tuturor Și dă, astfel, la toți, putință, Ca să asculte, de credință.
N-aș îndrăzni să pomenesc Un lucru, ce n-a fost făcut, Chiar de Hristos, de la-nceput – Prin mine – spre-a aduce-astfel, La ascultare, pentru El, Pe orice Neam, de pe pământ: Fie prin faptă sau cuvânt,
Isaia tot așa a zis Și-n prorocia lui a scris: „În vremile ce au să vină, Din Iese, crește-o Rădăcină, Ca peste Neamuri să domnească, Iar ele să nădăjduiască În al Său Nume, tot mereu.”
Pe-acel Iisus – aflați dar, voi – Că Dumnezeu L-a ridicat Cu-a Sa putere. L-a-nălțat Și L-a făcut Mântuitor Precum și Domn al tuturor, Ca pocăință-n acest fel, Să-i poată da, lui Israel; Și, de asemenea, iertare Pentru păcat, la fiecare.
„Totuși, copiii cei pe care Neamul lui Israel îi are Mulți au să fie-n largul zării, La fel precum nisipul mării Ce nu poate-a fi măsurat Și-asemenea, nici numărat. Dacă li se zicea, mereu Că „Nu sunteți poporul Meu”, Li se va spune, mai târziu „Fiii lui Dumnezeu Cel viu!”
Domnul, astfel, a glăsuit: „E prea puțin să fii numit Drept Rob al Meu, ca să Te duci Și înapoi să Mi-i aduci Pe Iacov și pe cei pe care Israel rămășiță-i are. De-aceea-n vremea ce-o să vină, Am să Te pun să fii Lumină A neamurilor care sânt Pe fața-ntregului pământ, Pentru ca, astfel, mântuire S-aduci peste întreaga fire.”
Despre Moab, să aveți știre Că drept lighean, Eu l-am luat, Ce-Mi este bun pentru spălat. Peste Edom – luați aminte – Arunc a Mea încălțăminte. Iar peste țara cea pe care Neamul de Filisteni o are, Scot chiote de veselie Și strigăte de bucurie!”