Atuncea, s-au descoperit Albii de ape și-au ieșit, Astfel, în urmă, la iveală – Ca să Îți deie socoteală – Ascunsa temelie care Ține această lume mare. Doamne, toate s-au întâmplat, În clipa-n care le-ai mustrat, Atuncea când s-a auzit Ce vuiet mare a stârnit Suflarea din nările Tale Cari spulberă totul în cale.
Învățătorul S-a sculat Și vânturile le-a certat, Iar mării, aspru, i-a vorbit: „Taci! Fără gură!” S-au oprit – Îndată – valuri, vântul tare, Coborând liniștea, pe mare.
Când Domnu-aminte Și-a adus, De Noe și de tot ce-a pus Cu el, în arcă, a lăsat Un vânt, să sufle, ne-ncetat. Pe cer, norii s-au risipit, Iar apele s-au potolit.