Cirezi de vite-au să se-așeze Și în cetate-au să-nnopteze. Acoperișul stâlpilor Va fi locul aricilor Și-al pelicanilor. Vor sta Acolo și vor înnopta. În cadrele ferestrelor Se-aude doar țipătul lor. Nu va mai fi vreo căptușeală De cedru, ci – fără-ndoială – Doar pustiirea va avea, Pe praguri, loc unde să stea.
Ca rândunica, ciripeam; Ca un cocor, eu croncăneam; Ca porumbița întristată, Gemeam, cu fața îndreptată Spre cer, iar ochi-mi pironiți Spre înălțimi, păreau topiți. „Sunt încercat de necaz greu! Ajută-mă, o, Domn al meu!”
El a strigat, cu glasu-i tare: „Căzut-a Babilonul mare! Lăcaș, al dracilor, e el, Și închisoare e, astfel, A duhurilor necurate, A păsărilor întinate, Precum și-a păsărilor care Urâte sunt, la-nfățișare.
Oasele mele-abea se țin De pielea și de carnea mea; Întreagă-mi e doar pielea cea Care, pe dinți, îmi e rămasă. Vouă, oare, chiar nu vă pasă De-această stare-a mea, umilă?!