Priviți către pământ și cer Și veți vedea precum că pier. Cerul pieri-va ca un fum, Și-apoi, pământul cel de-acum, Ca și un strai, se va desface Și-n zdrențe el se va preface. Soarta locuitorilor Este asemeni muștelor Cari au să piară, negreșit. Dar iată că fără sfârșit Este a Mea neprihănire Și veșnic a Mea mântuire Va dăinui. Mă ascultați,
Iată că pier, precum un nor, Oștirile cerurilor. Întreg al cerului întins E într-o carte-apoi cuprins, Căci cerul, sul, este făcut. A lui oștire a căzut Cum cade frunza de pe viță, Sau a smochinului mlădiță.
Apoi, un scaun de domnie, Mi-a apărut, în față, mie, Și Cel care ședea pe el; Fusese alb jilțul acel. Pământ și ceruri, am văzut, Că loc, atunci, n-au mai avut, În fața Lui, și au fugit.
„Apoi, în urmă, am văzut, Că un cer nou a apărut Și un pământ nou, totodată, Căci cele de întâia dată Pierit-au și de-asemenea, Nici marea nu se mai vedea.
Căci toată firea – pot a spune – Supusă-i sub deșertăciune; Dar nu-i de voie-n astă stare, Ci din pricina celui care, În astă stare, a adus-o Când reușit-a de-a supus-o. Acum, cu o nădejde vie, Firea așteaptă, ca să vie,
Precum pământul nou, apoi, Cu cerurile cele noi Ce-am să le fac vor dăinui În fața Mea, vor viețui Urmași voști’ și-asemenea Numele ce le veți avea. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.
„Iată că Eu am să zidesc Și ceruri noi și-un nou pământ. Astfel, de toate câte sânt Astăzi pe lume, nimenea, Aminte, nu va mai putea Ca să-și aducă mai apoi.
Atuncea, Dumnezeu Cel Sfânt Răspunse: „Eu sunt Cel ce sânt.” Apoi a mai adăugat: „Să spui, când fi-vei întrebat: „Iată, Cel care e numit „Eu sunt”, pe mine m-a găsit, Acum, și m-a trimis la voi.”
El I-a făcut o rugăminte, Rostind apoi, aste cuvinte: „O, Doamne! Tu, Acela care Te-așezi pe heruvimi, călare, Ești singurul stăpânitor Asupra împăraților. Tu ai făcut acest pământ Și toate câte-n lume sânt.